> > Odiseea finală
Nota 0/5.00 (0 voturi)


PROLOG: PRIMII NĂSCUŢI


Spuneţi-le Primii născuţi. Deşi nu erau umani nici pe departe, erau din carne şi oase, iar atunci cînd au privit adîncurile spaţiului s-au simţit copleşiţi, curioşi ― şi singuri. Imediat ce le-a stat în putere, au început să-şi caute semenii printre stele.
În peregrinările lor au întîlnit multe forme de viaţă, au privit rezultatul evoluţiei a mii de lumi. Ade­sea, au văzut primele sclipiri de inteligenţă apărînd şi dispărînd în noaptea cosmică. Şi pentru că, în întreaga Galaxie, nu au găsit nimic mai preţios decît Mintea, i-au stimulat apariţia oriunde a fost cazul. Au devenit fermieri ai cîmpurilor Cerului. Au semănat şi, uneori, au cules. Iar alteori, fără resentimente, au plecat. Marii di­nozauri muriseră demult, speranţa lor de împlinire fiind anihilată de un cataclism întîmplător, venit din cer, cînd o navă de supraveghere a intrat în sistemul solar, la capătul unei călătorii care durase deja o mie de ani. Ea a trecut de îngheţatele planete mărginaşe, s-a oprit o vreme asupra deşerturilor moarte de pe Marte şi imediat s-a îndreptat către Pămînt.
Întinsă sub privirile lor, exploratorii au văzut o lu­me clocotind de viaţă. Ani în şir au adunat, studiat, ca­talogat. Cînd au învăţat tot ce-au putut, au început să modifice. S-au jucat cu destinele multor specii, terestre sau maritime. Dar care dintre experimente avea să dea roade nu puteau şti decît peste cel puţin un milion de ani.
Aveau răbdare, dar încă nu erau nemuritori. Erau atît de multe de făcut în acest univers de sute de miliarde de sori, şi alte lumi erau în aşteptare. Aşa că s-au lansat încă o dată în abis, ştiind că nu se vor mai întoar­ce niciodată pe această cale. Şi nici nu era nevoie ― ser­vitorii pe care îi lăsaseră în urma lor aveau să facă restul. Pe Pămînt, glaciaţiunile au venit şi au trecut, în timp ce deasupra lor neschimbata Lună continua să păstreze secretul venit din stele. Într-un ritm încă mai lent decît al gheţurilor polare, valuri de civilizaţie au apărut şi au curs prin Galaxie. Imperii stranii şi fru­moase şi teribile s-au ridicat şi-au decăzut, transmiţîn­du-şi cunoaşterea succesorilor lor.
Iar acum, printre stele, evoluţia se îndrepta către noi ţeluri. Primii exploratori ai Pămîntului ajunseseră la limitele trupului din carne şi oase; îndată ce maşinile au devenit mai bune decît trupurile lor, a sosit vremea să se mute. Întîi creierii, apoi doar gîndurile lor, au fost transferate în noi şi strălucitoare „case" din metal şi pietre preţioase, în care, hoinăreau prin Galaxie. Nu mai construiau nave spaţiale. Ei erau navele spaţiale.
Dar, încet, vremea entităţilor-maşină avea să treacă. În necontenita lor experimentare, au învăţat să stocheze informaţie în structuri ale spaţiului însuşi şi să-şi păstreze gîndurile pentru eternitate în matrice fixe de lumină. În energie pură, deci, s-au transformat; pe o mie de lumi, carcasele goale de care se debarasaseră s-au zvîrcolit un timp într-un haotic dans al morţii, du­pă care s-au prăbuşit în ţărînă.
Erau acum zeii Galaxiei, putînd să călătorească după dorinţă sau să se scufunde precum o pulbere fină prin chiar interstiţiile spaţiului. Deşi erau în sfîrşit eli­beraţi de tirania materiei, ei nu şi-au uitat originea, acea gelatină călduţă dintr-un ocean dispărut. Şi minu­natele lor instrumente continuau să funcţioneze încă, supraveghind experimentele începute cu atît de multe veacuri în urmă. Dar ele nu mai erau întotdeauna su­puse ordinelor creatorilor lor; ca toate lucrurile mate­riale, nu erau imune la influenţele Timpului şi la ale răbdătoarei, neobositei slujitoare a acestuia, Entropia.
Şi, uneori, ele descopereau şi urmau ţeluri proprii.



I. ORAŞUL STELELOR


1. COWBOY-UL COSMIC

Căpitanul Dimitri Chandler (M21. 04. 2973/93. 106//Marte//Acad. Spaţială 3005) ― sau „Dim" pentru prietenii săi foarte buni — era pe drept cuvînt plic­tisit. Mesajul de pe Pămînt ajunsese pe remorcherul spaţial Goliath după şase ore, aici, pe orbita Neptu­nului; dacă sosea zece minute mai tîrziu ar fi putut răspunde: „Îmi pare rău — nu pot pleca acum — am început să desfăşurăm ecranul solar". Scuza ar fi fost perfect îndreptăţită: înfăşurarea miezului unei comete într-o peliculă reflectorizantă de numai cîte­va molecule grosime, dar cu o suprafaţă de cîţiva kilometri pătraţi pe o singură parte, nu era genul de acţiune de abandonat atunci cînd este făcută pe jumătate.
Totuşi, ar fi fost o idee bună să se supună aces­tei solicitări ridicole ― era deja în dizgraţia celor din­spre Soare, dar nu pentru că ar fi avut vreo vină. Colectarea gheţii din inelele lui Saturn şi „împin­gerea" ei spre Venus şi Mercur, unde este într-adevăr nevoie de ea, începuse tocmai în anii 2700 ― trei se­cole în urmă.
Căpitanul Chandler nu fusese niciodată în stare să vadă diferenţa dintre imaginile de „înainte şi după", pe care Conservatorii Solari le produceau mereu, în sprijinul acuzaţiilor de vandalism celest pe care le formulau. Dar publicul larg, încă sensibil la dezastrele ecologice din secolele anterioare, gîndea altfel, şi legea „Jos mîinile de pe Saturn" fusese adoptată cu o majoritate substanţială. Drept rezultat, Chandler nu mai era un Tîlhar al Inelului, ci un Cow-boy al Cometelor.
Deci se afla acolo, la o distanţă apreciabilă de Alpha Centauri, culegînd „intruşii" din Centura Kuiper. Aici era cu siguranţă suficientă gheaţă cît să acopere Mercur şi Venus cu oceane de mulţi kilo­metri adîncime, dar putea să dureze cîteva secole pînă ce focul de iad al acestor planete avea să poată fi stins, iar Viaţa să poată apărea pe ele. Conser­vatorii Stelari protestau, normal, contra acestui pro­ces, deşi nu cu atît de mult entuziasm ca în trecut. Milioanele de oameni omorîţi de valul seismic provo­cat de căderea unui asteroid în Pacific, în 2304 ― cîtă ironie a sorţii în faptul că un impact terestru ar fi provocat mult mai puţine distrugeri — a reamintit tu­turor generaţiilor viitoare că rasa umană avea prea multe ouă într-un singur coş fragil.
Ei bine, îşi spuse Chandler, ar dura 50 de ani pînă cînd acest colet ar ajunge la destinaţie, aşa că o întîrziere de o săptămînă cu greu ar reprezenta vreo problemă. Dar toate calculele privind rotaţia, cen­trarea masei şi impulsul vectorial trebuiau refăcute şi apoi transmise către Marte pentru verificare. Era bine să-ţi faci calculele cu grijă, înainte de a trimite miliarde de tone de gheaţă pe o orbită care le-ar fi pu­tut duce la o distanţă critică de Pămînt. Precum o făcuseră de multe ori înainte, ochii căpitanului Chandler se îndreptară către o fotografie străveche, de dea­supra biroului său. Ea înfăţişa o navă cu trei catarge, pe care aisbergul ce trona deasupra ei o făcea să pară insignifiantă ― precum, cu adevărat, Goliath era ridi­culizat chiar în clipa de faţă.
Ce incredibil, gîndea el adesea, că numai dura­ta unei vieţi relativ lungi a marcat hotarul între această primitivă navă, Discovery, şi cea care purta acelaşi nume către Jupiter! Şi ce-ar fi putut face acei bătrîni exploratori antarctici cu privirea oferită de această punte? Cu siguranţă ar fi fost dezorientaţi, pentru că zidul de gheaţă care plutea în susul şi în josul lui Goliath se întindea atît cît putea cuprinde ochiul. Şi era o gheaţă cu aspect straniu, căreia îi lipseau cu desăvîrşire albul imaculat şi albastrul în­gheţatului Ocean Polar. De fapt, arăta murdară ― şi aşa şi era. Pentru că doar aproximativ 90 la sută era apă îngheţată; restul era un amestec vrăjitoresc de compuşi de sulf şi carbon, majoritatea stabili la tem­peraturi ceva mai ridicate de zero absolut. Încălzirea lor putea avea consecinţă neplăcute; potrivit celebrei remarci făcute de un astrochimist, „cometele au o respiraţie puturoasă".
„Căpitanul către personal", anunţă Chandler. „A intervenit o mică schimbare în program. Ni s-a cerut să amînăm operaţiunile, şi să investigăm o ţintă sem­nalată de radarele Supravegherii Spaţiale".
„Ceva detalii?", întrebă cineva, după ce corul de mîrîituri din interfon se stinsese.
„Nu multe, dar presupun că este vorba de un alt proiect al Comitetului Mileniului, pe care au uitat să-l anuleze".
Mîrîiturile s-au intensificat ― toată lumea deve­nise profund scîrbită de toate evenimentele planifi­cate pentru a celebra sfîrşitul mileniului doi. Se auzise un oftat general de uşurare atunci cînd data de 1 ianuarie 3001 a trecut neobservată şi rasa uma­nă şi-a putut relua activităţile normale.
„Oricum, va fi probabil o alarmă falsă, precum cea de data trecută. Ne vom întoarce la treaba noas­tră cît de repede vom putea. Căpitanul a terminat".
Era a treia oară de-a lungul carierei sale, cînd alerga după copite de cai morţi, gîndi Chandler iri­tat. În pofida secolelor de explorare, sistemul solar încă mai putea produce surprize, şi probabil că Paza Spaţială avea un motiv întemeiat să facă o astfel de cerere. El spera doar că nu era din nou cazul ca un idiot fantezist să fi semnalat prezenţa imaginarului Asteroid de Aur. Dacă acesta exista ― ceea ce Chan­dler n-ar fi crezut nici o clipă ― n-ar fi constituit altceva decît o curiozitate mineralogică; ar fi avut o va­loare mult mai mică decît gheaţa pe care o împingea el spre Soare, pentru a aduce viaţă pe lumile sterpe.
Exista, totuşi, o altă posibilitate, pe care o lua foarte în serios. Rasa umană împrăştiase deja sonde robotizate pe un volum de spaţiu de 100 de ani lumină în diametru — iar Monolitul din Tycho rea­mintea suficient de mult că şi alte civilizaţii se an­gajaseră în activităţi similare. Se prea putea ca în sistemul solar să mai existe şi alte obiecte extrate­restre, sau să fie chiar pe drum. Căpitanul Chandler bănuia că Paza Spaţială avea în vedere ceva similar, altfel cu greu ar fi trimis un remorcher spaţial de Clasa I să se ducă să vîneze un semnal radar nei­dentificat.
Cinci ore mai tîrziu, Goliath detecta un ecou la limita razei sale de percepţie şi, chiar dată fiind dis­tanţa foarte mare, acesta părea dezamăgitor de mic. Oricum, pe măsură ce se distingea mai clar şi mai puternic, începuse să „capete forma" unui obiect me­talic, lung de circa doi metri. Călătorea pe o orbită în­dreptată în afara sistemului solar, astfel că era aproape sigur, decise Chandler, una din miriadele de piese care alcătuiau aşa-numitul „gunoi spaţial" pe care omenirea îl azvîrlise către stele pe parcursul ul­timului mileniu ― şi care ar putea fi într-o zi singu­ra dovadă că rasa umană a existat vreodată.
Apoi a ajuns suficient de aproape pentru inspec­ţia vizuală, iar căpitanul Chandler şi-a dat seama, cu o uimire respectuoasă, că un istoric răbdător încă mai verifica cele mai vechi dosare ale Epocii Spaţiale. Ce păcat că răspunsul a fost dat de calculatoare la numai cîţiva ani prea tîrziu pentru sărbătorile Mile­niului!
„Aici Goliath", a transmis Chandler către Pă­mînt, cu vocea plină de mîndrie, de solemnitate. „Aducem la bord un astronaut de o mie de ani. Şi cred că ştiu cine este".


2. DEŞTEPTAREA

Frank Poole se trezi, dar nu-şi amintea mai nimic. Nu era sigur nici măcar de propriul său nume.
Se afla într-o cameră de spital, evident; chiar dacă ochii săi erau încă închişi, cel mai primitiv ― şi încărcat de amintiri ― dintre simţurile sale îi spunea asta. De cîte ori trăgea aer în piept simţea un vag şi nu neplăcut miros de antiseptic, aducîndu-i aminte de vremea cînd ― bineînţeles! ― ca tînăr neastîmpă­rat, îşi rupsese o coastă, în timpul campionatelor de deltaplanism din Arizona.
Acum totul începea să-i revină în minte. „Sînt co­mandantul adjunct Frank Poole, ofiţer executiv, USS Discovery, în misiune strict secretă spre Jupiter".
Părea că o gheară îngheţată i-a cuprins inima. Îşi amintea, ca într-o reluare cu încetinitorul, maca­raua de pe punte care se repezea către el, cu ghearele de metal deschise. Apoi impactul tăcut — şi nu şuierul deloc tăcut al aerului ieşindu-i din costum. După asta, o ultimă amintire — că se rotea neajutorat în spaţiu, încercînd zadarnic să-şi reconecteze furtunul de alimentare cu aer, rupt.
Ei bine, indiferent ce accident misterios se pe­trecuse în comenzile macaralei, acum era în sigu­ranţă. Probabil David făcuse o EVA şi l-a salvat pînă ca lipsa oxigenului să îi fi produs leziuni cere­brale ireversibile.
„Ce băiat bun e Dave!", îşi spuse. „Trebuie să-i mulţumesc — ia stai aşa! — evident că acum nu sînt la bordul Discovery; cu siguranţă am fost inconştient destulă vreme cît să fiu adus înapoi pe Pămînt!"
Şirul său de gînduri confuze fu întrerupt brusc de sosirea asistentei-şefe şi a două infirmiere, îmbră­cate în străvechea uniformă a tagmei lor. Păreau un pic surprinse, ceea ce-l făcu pe Poole să se întrebe dacă nu se trezise cumva mai devreme decît trebuia, şi această idee îi dădu un sentiment de satisfacţie copilărească.
„Bună!", spuse el, la capătul cîtorva încercări; corzile vocale păreau să fie foarte rigide. „În ce stare sînt?".
Asistenta-şefă îi întoarse zîmbetul şi îi dădu evi­denta poruncă „Nu încerca să vorbeşti", punîndu-şi un deget pe buze. Apoi cele două infirmiere se repeziră uşor către el, examinîndu-i expert pulsul, temperatura şi reflexele. Cînd una dintre ele îi ridică un braţ, apoi îl lăsă să cadă, Poole observă ceva ciu­dat. Mişcarea de cădere fusese înceată, iar braţul părea să cîntărească mai puţin decît era normal. Şi trupul său la fel constată atunci cînd încercă să se mişte.
„Deci trebuie să fiu pe o planetă", gîndi el. „Sau pe o staţie spaţială, cu gravitaţie artificială. Cu si­guranţă nu pe Pămînt — sînt prea uşor. "
Era pe cale să pună întrebarea evidentă care îi veni imediat în minte, cînd asistenta îl apăsă cu ceva pe o parte a gîtului, simţi o uşoară furnicătură şi se scufundă din nou într-un somn fără vise. Chiar înainte de a-şi pierde cunoştinţa, îi trecu prin minte un ultim gînd frămîntat. „Ce ciudat ― nu mi-au spus un singur cuvînt, tot timpul cît au fost cu mine."



3. REABILITAREA

Cînd se trezi din nou, şi le văzu pe asistentă şi infirmiere stînd în jurul patului său, Poole se simţi suficient de puternic ca să spună:
— Unde mă aflu? Cu siguranţă îmi puteţi spune asta!
Cele trei femei se uitară una la alta, în mod evi­dent neştiind ce să facă în continuare. Apoi asisten­ta îi răspunse, rostind cuvintele rar şi cu atenţie:
— Totul este bine, domnule Poole. Profesorul An­derson va fi aici într-un minut... El vă va explica.
„Ce să explice", gîndi Poole uşor exasperat. „Dar bine măcar că vorbeşte engleza, chiar dacă nu-i pot ghici accentul". Anderson probabil că era deja pe drum, pentru că uşa se deschise peste cîteva clipe, iar Poole văzu dincolo de ea un grup mic de oameni ca­re-l priveau curioşi. Începu să se simtă ca un exponat nou într-o grădină zoologică.
Profesorul Anderson era un om mic, slăbuţ, ale cărui trăsături păreau să fi combinat trăsăturile specifice ale mai multor rase — chineză, polineziană, nordică — într-o manieră complet derutantă. Îl salută pe Poole ridicînd mîna dreaptă, îi luă mîna şi i-o strînse, cu o ezitare atît de ciudată încît parcă repe­ta un gest de-a dreptul nefamiliar.
— Mă bucur să văd că arătaţi atît de bine, dom­nule Poole... O să vă puneţi pe picioare în foarte scurt timp.
Din nou acel accent ciudat, şi exprimarea încea­tă, dar cu acea atitudine încrezătoare specifică tutu­ror doctorilor, de oriunde şi oricînd.
— Mă bucur să aud asta. Acum probabil că îmi puteţi răspunde la cîteva întrebări, spuse Poole.
— Desigur, desigur. Dar aşteptaţi un pic.
Anderson vorbi atît de rapid şi de încet către asistentă, încît Poole nu prinse decît cîteva cuvinte, dintre care parte îi erau total necunoscute. Apoi asistenta îi făcu semn unei infirmiere, care deschise un dulăpior din perete, de unde scoase o bandă sub­ţire de metal pe care începu s-o înfăşoare în jurul capului lui Poole.
— Ce-i asta? întrebă el, fiind unul dintre acei pa­cienţi dificili, atît de agasanţi pentru doctori, care în permanenţă vor să ştie tot ce li se întîmplă. Electro­encefalograma?
Profesorul, asistenta şi infirmierele păreau stu­pefiaţi în egală măsură.
— A, electro... encef... alo... grama, silabisi în­cep profesorul, ca şi cum ar fi extras cu greu cuvîn­tul din adîncurile memoriei. Aveţi perfectă dreptate. Vrem doar să monitorizăm funcţiile creierului dum­neavoastră.
„Creierul meu ar funcţiona perfect, dacă m-aţi lăsa să-l folosesc", bombăni Poole în gînd. „Dar cel puţin se pare că în cele din urmă ajungem undeva".
— Domnule Poole, spuse Anderson, vorbind încă în acelaşi stil, curios de bombastic, ca şi cum ar fi folosit o limbă străină, ştiţi, desigur, că aţi fost rănit într-un accident grav, în timp ce lucraţi în afara na­vei Discovery.
Poole dădu din cap afirmativ.
— Încep să bănuiesc că „rănit" este prea puţin spus, zise el sec.
Anderson se relaxă vizibil, şi un mic zîmbet îi apăru pe faţă.
— Aveţi dreptate. Spuneţi-mi ce credeţi că s-a în­tîmplat.
— Ei bine, scenariul cel mai favorabil ar fi că, după ce mi-am pierdut cunoştinţa, David Bowman m-a salvat şi m-a adus înapoi în navă. Ce mai face Dave? Nimeni nu-mi spune nimic!
— Toate la vremea lor... Iar în cel mai rău caz?
Lui Frank Poole îi trecu un fior rece prin şira spinării. Bănuiala care i se formase încet în minte în­cepuse să se confirme.
— Că am murit, dar am fost readus aici ― ori­unde ar fi acest „aici" ― şi voi aţi fost capabili să mă readuceţi la viaţă. Mulţumesc...
— Foarte corect. Şi eşti din nou pe Pămînt. Mă rog, foarte aproape de el.
Ce vroia să spună cu „foarte aproape"? Aici exis­ta cu siguranţă un cîmp gravitaţional, aşa că se afla probabil în interiorul inelului care se învîrtea încet al unei staţii spaţiale orbitale. Nu conta; erau alte lu­cruri mai importante la care trebuia să se gîndească.
Poole făcu rapid cîteva calcule mentale. Dacă Dave l-ar fi pus în hibernaculare, ar fi resuscitat restul echipajului şi şi-ar fi îndeplinit misiunea pe Jupiter, putea să fi fost mort de cam cinci ani de zile!
— În ce dată sîntem? întrebă el.
Profesorul şi asistenta schimbară o privire. Din nou, Poole simţi acea boare rece.
— Trebuie să-ţi spun, domnule Poole, că Bow­man nu te-a salvat. El credea ― şi nu putem să-l învi­nuim — că erai mort de-a binelea. De asemenea, el trecea printr-o criză disperat de gravă, care-i ame­ninţa propria supravieţuire...
— Aşa că ai rătăcit prin spaţiu, ai trecut de or­bita lui Jupiter şi te-ai îndreptat către stele. Din feri­cire, ai fost atît de mult sub punctul de îngheţare, încît practic n-ai mai avut metabolism ― dar e aproape un miracol faptul că ai fost găsit. Eşti unul dintre cei mai norocoşi oameni în viaţă. Nu, chiar din cei ce au trăit vreodată!
„Oare?" se întrebă Poole. Cinci ani, da' de unde. Putea fi un secol, sau chiar mai mult.
— Spuneţi-mi tot, ceru el.
Profesorul şi asistenta părură să consulte un monitor invizibil. Cînd se uitară din nou unul la altul şi înclinară din cap aprobator, Poole îşi dădu seama că erau toţi conectaţi la sistemul de informaţii al spi­talului, la care era legat şi „bandajul" de pe capul său.
— Frank, începu profesorul Anderson, schimbîn­du-şi uşor atitudinea în cea a unui vechi medic de familie, va fi un mare şoc pentru tine, dar eşti capa­bili să îl suporţi şi cu cît afli mai devreme, cu atît e mai bine. Sîntem aproape de începutul mileniului patru. Crede-mă, ai părăsit Pămîntul acum aproape o mie de ani.
— Vă cred, răspunse Poole calm. Apoi, spre ma­rea sa ciudă, camera începu să se învîrtă cu el şi nu mai ştiu nimic.


Cînd îşi recapătă cunoştinţa, descoperi că nu se mai afla într-o cameră de spital deprimantă, ci într-un apartament luxos, avînd pereţii decoraţi cu imagini frumoase, care se schimbau tot timpul. Une­le dintre ele reprezentau picturi faimoase şi familia­re, altele arătau peisaje terestre şi marine care se putea să fi fost din timpul său. Nu era nimic străin sau supărător ― acestea, bănuia el, aveau să vină mai tîrziu.
Decorul din jurul său fusese cu siguranţă atent ales şi programat; se întrebă dacă nu exista pe unde­va echivalentul unui televizor (cîte canale avea oare acest mileniu trei?), dar nu vedea în apropierea patu­lui nici urmă de telecomandă. Avea atît de multe de învăţat în această lume nouă; era ca un sălbatic care întîlnise brusc civilizaţia.
Dar mai întîi trebuia să-şi recapete puterile ― şi să înveţe limba. Nici măcar apariţia înregistrării su­netului, cu mai mult de o sută de ani înaintea naş­terii lui Poole, nu putuse împiedica schimbările ma­jore produse în gramatică şi pronunţare. Şi existau mii de noi cuvinte, majoritatea din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, deşi adesea era în stare să-şi facă o idee vagă asupra înţelesului lor.
Şi mai frustrante erau, oricum, miriadele de nu­me de persoane faimoase şi infame, care se acumu­lase pe parcursul ultimului mileniu, şi care lui nu-i spuneau nimic. Cîteva săptămîni, pînă reuşi să-şi alcătuiască o mică bază de date, majoritatea conver­saţiilor sale erau întrerupte de prezentarea pe scurt a unor biografii.
O dată cu puterea lui Poole, creştea şi numărul de vizitatori, deşi întotdeauna sub ochiul atent al profesorului Anderson. Printre aceştia se numărau medici specialişti, studenţi în cîteva discipline şi co­mandanţi de nave spaţiale. Aceştia îl interesau cel mai mult. Erau puţine lucrurile pe care le putea spune medicilor şi istoricilor, care să nu fi existat deja undeva în giganticele baze de date ale omenirii, dar era deseori în măsură să le ofere simplificări şi noi puncte de vedere asupra evenimentelor petrecute în timpul său. Deşi cu toţii îl tratau cu cel mai pro­fund respect şi îl ascultau răbdători cînd încerca să le răspundă la întrebări, păreau reticenţi în a răs­punde întrebărilor sale. Poole începea să simtă că era prea protejat de şocul cultural, şi, pe doar jumătate în serios, se întreba cum ar putea evada din aparta­mentul său. În puţinele ocazii în care era singur descoperise fără surprindere că uşa este încuiată.
Apoi, sosirea doctorului Indra Wallace a schim­bat totul. În ciuda numelui ei, trăsătura rasială do­minantă părea să fie japoneză, uneori, cu doar un mic efort de imaginaţie, Poole putea să şi-o închipuie ca pe o gheişă ajunsă la maturitate. Era o imagine ce greu se putea potrivi distinsului istoric, care avea o catedră virtuală la o universitate încă acoperită de iederă. Era primul vizitator care vorbea fluent engle­za lui Poole, aşa că el a fost încîntat s-o întîlnească.
— Domnule Poole, începu ea pe un ton foarte ofi­cial, am fost numită ghidul dumneavoastră şi, să-i spunem aşa, mentorul dumneavoastră. Calificările mele — m-am specializat în perioada dumneavoastră şi am scris lucrarea Colapsul Statului-Naţiune, 2000 ― 2050. Cred că ne putem ajuta reciproc în multe feluri.
— Sînt sigur că putem. Întîi aş vrea să mă scoa­teţi de aici, să pot vedea cîte ceva din lumea voastră.
— Exact asta şi intenţionăm să facem. Dar tre­buie să începem prin a vă da o identitate. Pînă atunci aţi fi ― cum îi spune? ― o non-persoană. V-ar fi im­posibil să mergeţi undeva, sau să faceţi ceva. Nici un dispozitiv de prelucrare a datelor nu v-ar recunoaşte existenţa.
— Aşa cum m-am aşteptat, replică Poole, cu un zîmbet crispat. Sistemul începuse să se realizeze încă de pe vremea mea, şi multora nu le plăcea de loc.
— Unii încă o fac. Ies şi trăiesc în sălbăticie — sînt mai mulţi pe Pămînt decît erau în secolul tău. Dar întotdeauna îşi iau computerele cu ei, ca să poa­tă să ceară ajutor imediat ce au nevoie. În medie, o fac la cinci zile după ce pleacă.
— Îmi pare rău să aud asta. Rasa umană s-a de­teriorat evident.
O punea la încercare prudent, încercînd să-i afle limitele toleranţei şi să-i contureze personalitatea. Era clar că vor petrece mult timp împreună şi că avea să depindă de ea în sute de feluri. Totuşi nu era sigur măcar că avea să-i placă de ea; probabil că-l privea ca pe un fascinant exponat de muzeu.
Spre surpriza lui Poole, ea îi aprobă critica.
— Asta poate fi adevărat, în anumite privinţe. Poate că sîntem mai slabi din punct de vedere fizic, dar sîntem mai sănătoşi şi mai adaptaţi decît toţi oa­menii care au trăit vreodată. Nobilul Sălbatic a fost întotdeauna un mit.
Ea se îndreptă către o „fereastră" dreptunghiula­ră, aşezată la nivelul ochilor, în uşă. Era cam de mărimea uneia dintre nenumăratele reviste din îndepărtata Epocă a Tiparului, şi Poole remarcase că fiecare cameră părea să aibă cel puţin una. De obi­cei erau albe, dar uneori conţineau rînduri de text care se derulau uşor, complet de neînţeles pentru Poole, chiar şi atunci cînd marea majoritate a cuvin­telor îi erau familiare. O dată, o astfel de „fereastră" din apartamentul său începuse să emită sunete stri­dente, de urgenţă, pe care el le-a ignorat presupu­nînd că problema va fi rezolvată de altcineva, oricine ar fi fost acesta. Din fericire, zgomotul a încetat la fel de brusc pe cît pornise.
Dr. Wallace îşi puse palma pe fereastră, şi o retrase după cîteva secunde. Se uită la Poole, şi-i spuse zîm­bind:
— Vino să vezi asta.
Inscripţia care apăruse brusc părea să aibă ceva sens, atunci cînd o citi, încet:
WALLACE, INDRA ŞF11. 02. 2970/31. 885//HIST. OXFORD
— Presupun că asta înseamnă „femeie, data naşterii 11 martie 2970" şi că eşti asociată Departa­mentului Istorie la Oxford. Şi probabil că 31. 885 este un număr de identificare personal. Corect?
— Excelent, domnule Poole. Am văzut cîteva din­tre adresele voastre e-mail şi numere de cărţi de credit ― şiruri hidoase de nonsensuri alfanumerice pe care nimeni nu şi le putea aduce aminte! Dar toţi ne ştim data naşterii, şi niciodată mai mult de 99. 999 de persoane n-o pot avea în acelaşi timp. Aşa că ai un număr de cinci cifre şi asta-i tot ce-ţi trebuie... chiar dacă îl uiţi, nu contează. După cum vezi, e o parte din tine.
— Implant?
— Da, nanocip, la naştere. Cîte unul în fiecare palmă, pentru siguranţă. Nici măcar nu-l vei simţi pe-al tău cînd îţi va fi dat. Dar ne-ai creat o mică problemă...
— Care?
— Cititoarele pe care le vei întîlni în majoritatea locurilor sînt prea simple pentru a crede că data naşterii tale este reală. Aşa că, dacă ne dai aproba­rea, vom adăuga la ea o mie de ani.
— Aveţi aprobarea mea. Iar restul Ident-ului?
— Este opţional. Poţi să-l laşi gol, să-i dai locali­zarea şi interesele tale sau să-l foloseşti pentru mesaje personale, generale sau direcţionate precis.
Unele lucruri, Poole era absolut sigur, nu s-au schimbat o dată cu trecerea secolelor. O mare parte a acestor mesaje „direcţionate" vor fi foarte „perso­nale", într-adevăr. Se întrebă dacă încă mai existau cenzori, fie ei numiţi de stat, sau proclamaţi, şi dacă eforturile lor de a îmbunătăţi morala altora aveau mai mult succes decît în vremea sa. Va trebui s-o în­trebe pe dr. Wallace despre asta, cînd va ajunge s-o cunoască mai bine.


4. O CAMERĂ CU PRIVELIŞTE

— Frank, profesorul Anderson crede că eşti destul de întremat pentru a face o mică plimbare.
— Sînt încîntat să aud asta. Cunoşti expresia „a rupe lanţul"?
— Nu, dar îmi pot imagina ce înseamnă.
Frank se adaptase atît de bine gravitaţiei scă­zute încît lungile plimbări pe care le făcea i se păreau perfect normale. O jumătate de G, estimase el, era suficient cît să-l facă să se simtă confortabil. Întîl­niseră doar cîteva persoane în timpul peregrinărilor lor, nici una cunoscută, dar toate zîmbeau recunoscîndu-l. „Deja probabil că sînt una dintre cele mai cunoscute celebrităţi ale acestei lumi", îşi spuse Poole cu o oarecare superioritate. „Asta ar trebui să-mi fie de mare folos atunci cînd mă voi hotărî ce să fac cu restul vieţii mele. Cel puţin încă un secol, dacă e să-l cred pe Anderson..."
Coridorul de-a lungul căruia păşeau era lipsit de orice trăsătură distinctivă. Erau puţine uşi numerotate, fiecare avînd unul dintre universalele panouri de recunoaştere. Poole o urmase pe Indra aproximativ două sute de metri, cînd se opri brusc, şocat de faptul că nu-şi dăduse seama pînă acum de un lucru orbitor de evident.
— Staţia asta spaţială trebuie să fie enormă! ex­clamă el.
— N-aveaţi voi o zicală, „şi încă n-ai văzut ceva"? zîmbi ea.
— Încă n-ai văzut „nimic", o corectă el, distrat. Încerca încă să estimeze dimensiunea construcţiei, cînd dădu peste o altă surpriză. Cine şi-ar fi putut închipui o staţie spaţială suficient de mare pentru a cuprinde un metrou — chiar dacă unul miniaturizat, cu un singur vagon mic, capabil să transporte doar 12 pasageri...
— Postul de Observaţie Trei, comandă Indra, şi începură să alunece uşor, silenţios, departe de ter­minal.
Poole citi ora de pe complicata brăţară ale cărei funcţiuni încă le cerceta. Fusese surprins atunci cînd descoperise că întreaga lume funcţiona după Timpul Universal — reţeaua confuză de zone temporale fuse­se înlăturată la apariţia comunicaţiilor globale. Ex­istaseră foarte multe dezbateri pe această temă, în­cepute încă din secolul XXI, în cadrul cărora s-a sugerat chiar ca Timpul Solar să fie înlocuit de Tim­pul Sideral. Atunci, pe parcursul unui an, soarele s-ar fi mişcat în perfectă concordanţă cu ceasul, apunînd exact în secunda în care răsărise cu şase luni în urmă.
Oricum, din această propunere asupra „timpului solar egal" n-a ieşit nimic, şi nici din alte încercări chiar mai viguroase de a reforma calendarul. Această problemă specială, spunea o sugestie cinică, trebuia să aştepte realizarea anumitor progrese tehnologice majore. Într-o zi, cu siguranţă, una dintre greşelile minore ale lui Dumnezeu va fi îndreptată, şi orbita Pămîntului va fi ajustată în aşa fel încît anul să aibă 12 luni de cîte exact 30 de zile egale între ele.
Din cît putu judeca Poole după viteză şi timpul scurs, trebuie să fi călătorit cel puţin trei kilometri înainte ca vehiculul să se oprească silenţios, uşile să se deschidă şi o voce impersonală să rostească: „Vă dorim o privelişte frumoasă. Cerul e acoperit astăzi de nori în proporţie de 35 la sută".
În sfîrşit, gîndi Poole, ne apropiem de peretele exterior. Dar iată încă un mister ― în pofida distanţei parcurse, nici direcţia, nici intensitatea gravitaţiei nu se schimbaseră! Nu-şi putea imagina o staţie or­bitală mobilă atît de uriaşă încît vectorul gravitaţio­nal să nu fie modificat de o asemenea deplasare. S-ar fi putut afla, la urma urmelor, pe o planetă? Dar s-ar fi simţit mai uşor, de obicei mult mai uşor, pe oricare altă planetă locuibilă din Sistemul Solar.
Cînd uşa exterioară a terminalului se deschise, iar Poole se trezi intrînd într-o mică ecluză, îşi dădu seama că se aflată într-adevăr în spaţiu. Dar unde erau costumele spaţiale? Privi nervos în jur; era îm­potriva tuturor instinctelor sale să se afle atît de aproape de vid, dezbrăcat şi neprotejat. O experienţă de acest gen îi fusese de-ajuns...
— Aproape am ajuns, grăi Indra încurajator.
Ultima uşă se deschise, şi el privi direct în mij­locul spaţiului întunecat, printr-o fereastră uriaşă, curbată atît orizontal, cît şi vertical. Se simţea ca un peştişor în acvariu, şi spera că designerii acestei îndrăzneţe lucrări inginereşti ştiuseră exact ceea ce aveau de făcut. Cu siguranţă că avuseseră materiale structurale mai bune decît cele care existau pe vre­mea lui.
Cu toate că stelele trebuia să fi strălucit acolo, în exterior, ochii săi adaptaţi la lumină nu puteau dis­tinge decît un mare gol negru dincolo de curbura uriaşei ferestre. Pe cînd se apropia pentru a avea o perspectivă mai amplă, Indra îl prinse de braţ şi îi arătă ceva înainte.
— Priveşte atent, spuse ea. Vezi?
Poole clipi, apoi se holbă la întuneric. Cu sigu­ranţă trebuia să fie o iluzie, poate chiar ― Doamne fereşte! ― o fisură în geam! Îşi plimbă capul dintr-o parte în alta. Nu, era adevărat. Dar ce putea să fie? Îşi aminti definiţia lui Euclid: „O linie are lungime, dar nu şi grosime".
Pe întreaga înălţime a ferestrei, şi continuînd evident în afara cîmpului vizual, în sus şi în jos, era o dîră de lumină extrem de uşor de văzut dacă o cău­tai, totuşi atît de unidimensională încît cuvîntul „subţire" nici măcar nu putea fi folosit în descriere... Oricum, nu era pe de-a întregul lipsită de caracte­ristici — pe alocuri existau pete de o strălucire mai mare, situate pe întreaga sa lungime, la intervale neregulate, precum picăturile de rouă pe o pînza de păianjen.
Poole merse către fereastră, iar perspectiva se lărgi pînă reuşi să vadă ce se întindea dedesubtul său. Arăta suficient de familiar ― întregul continent european şi bună parte din nordul Africii, întocmai cum le văzuse de multe ori din spaţiu. Deci se afla pe o orbită, probabil pe una ecuatorială, la cel puţin o mie de kilometri altitudine.
Indra îl privea, zîmbind enigmatic.
— Apropie-te mai mult de fereastră, spuse ea încet. Astfel încît să poţi privi drept în jos. Sper că n-ai rău de înălţime.
„Ce prostie să-i spui asta unui astronaut!" îşi zise Poole, în timp ce înainta. „De-aş fi suferit de ameţeli, nu mai făceam ceea ce-am făcut. " Abia-i trecu acest gînd prin minte, cînd strigă „Dum­nezeule!" şi făcu involuntar un pas înapoi dinspre geam. Apoi, îmbărbătîndu-se singur, îndrăzni să se uite din nou. Privea în jos, la îndepărtata Meditera­nă, din exteriorul unui turn cilindric, al cărui perete curbat foarte uşor părea să aibă un diametru de cîţiva kilometri. Dar asta nu era nimic, raportat la lungimea sa, pentru că se ducea jos, jos, jos de tot, pînă ce dispărea în ceaţă, undeva deasupra Africii. Presupuse că el continua şi mai jos, pînă la suprafaţa Pămîntului.
— La ce înălţime sîntem? şopti el.
— Două mii de kilometri. Dar acum priveşte în sus.
De această dată, şocul nu mai fu atît de mare; se aşteptase la ce avea să vadă. Turnul se ridica pînă ce devenea un mic firicel strălucitor pe fundalul întu­necat al spaţiului, şi nu exista îndoială că ajungea pînă la orbita geostaţionară, la 36. 000 de kilometri deasupra ecuatorului. Asemenea fantezii erau bine­cunoscute în vremea lui Poole, dar el nu visase nici­cînd că le poate vedea în realitate, mai mult, chiar să se afle într-una!
Arătă înspre îndepărtata linie care se ridica în partea estică a orizontului.
— Acela probabil că e alt turn.
— Da, Turnul Asiatic. Se pare că arătăm la fel, pentru ei.
— Cît de multe sînt?
— Doar patru, amplasate la distanţe egale în jurul ecuatorului, Africa, Asia, America, Pacifica. Ul­timul este aproape gol, are doar cîteva sute de ni­veluri completate. Nu-i nimic de văzut, decît apă...
Poole încă mai asimila acest concept, cînd îi veni o idee stînjenitoare.
— Erau deja mii de sateliţi, de toate tipurile şi la toate altitudinile, pe vremea mea. Cum evitaţi col­iziunile?
Indra păru uşor stînjenită.
— Ştii, nu m-am gîndit la asta niciodată, nu e domeniul meu.
Făcu o scurtă pauză, evident pentru a căuta prin memorie, apoi faţa i se lumină.
— Cred că a avut loc o mare operaţiune de cură­ţare, acum cîteva secole. Nu mai există nici urmă de sateliţi.
„Are sens", îşi spuse Poole. Nici n-ar mai fi fost nevoie de ei; cele patru turnuri gigantice puteau furniza toate facilităţile oferite cîndva de staţiile spaţiale şi de mii de sateliţi.
— Şi n-au fost niciodată accidente ― coliziuni cu nave spaţiale care părăseau Pămîntul sau reintrau în atmosferă?
Indra se uită la el cu surprindere.
— Dar asta nu se mai întîmplă, spuse ea, ară­tînd spre plafon.
— Toate spaţioporturile sînt unde trebuie să fie, acolo sus, pe inelul exterior. Cred că au trecut cam patru sute de ani de cînd a decolat ultima rachetă de pe suprafaţa Pămîntului.
Poole era încă frămîntat de gînduri, cînd o ano­malie nesemnificativă îi atrase atenţia. Pregătirea de astronaut îl făcuse să fie atent la orice ar fi fost ieşit din comun; în spaţiu asta putea însemna diferenţa între viaţă şi moarte.
Soarele era în afara cîmpului vizual, mult dea­supra, dar razele sale care coborau prin fereastra cea mare zugrăveau o strălucitoare fîşie de lumină pe po­dea. Străbătînd acea fîşie sub un anumit unghi, se întindea o alta, mult mai palidă, astfel încît margi­nea ferestrei arunca o umbră dublă. Poole se aplecă aproape îngenunchind, pentru a scruta atent cerul, cît mai sus. Credea că depăşise etapa surprizelor, dar spectacolul strălucirii a doi sori îl lăsă pentru cîteva clipe fără grai.
— Ce-i aia? gîfîi el, cînd îşi recăpăta respiraţia.
— A, nu ţi s-a spus? E Lucifer.
— Pămîntul are un alt soare?
— Ei bine, nu ne dă prea multă căldură, dar a făcut ca Luna să fie inutilă. Înainte ca Misiunea a Doua să meargă acolo să te caute, aceea era planeta Jupiter.
Ştiam că o să am multe de învăţat în această lume nouă, îşi spuse Poole. Dar cît de mult, nici nu puteam visa.


5. EDUCAŢIE

Poole fu şi uluit, şi încîntat cînd în cameră i se aduse un televizor, plasat la capătul patului. Încîn­tat, pentru că era înfometat de informaţii; uluit ― pentru că era un model învechit chiar şi de pe vremea sa.
— A trebuit să promitem muzeului că-l vom da înapoi, îl informă asistenta. Şi cred că ştii cum se foloseşte asta.
În timp ce mînuia telecomanda, Poole simţi cum îl cuprinde un val de nostalgie acută. Cum puţine obiecte o puteau face, îi readucea în minte imagini din copilărie şi amintirea zilelor în care majoritatea televizoarelor erau prea stupide pentru a înţelege comenzi vocale.
— Mulţumesc, doamnă asistentă. Ştiţi care este cel mai bun canal de ştiri?
Ea păru blocată de întrebare, apoi se însenină.
— Ah, îmi dau seama ce vreţi să spuneţi. Dar profesorul Anderson crede că deocamdată nu sînteţi pregătit. Aşa că Arhiva a alcătuit o colecţie care vă va face să vă simţiţi ca acasă.
Poole se întrebă în treacăt care mai era mediul de stocare a informaţiilor al acestei zile şi epoci. Îşi putea aminti compact discurile şi excentricul unchi George, care era mîndrul posesor al unei vechi colec­ţii de LP-uri. Dar cu siguranţă că acea competiţie tehnologică se încheiase cu secole în urmă, pe cunoscuta cale darwiniană, supravieţuirea celui mai po­trivit.
Trebuia să admită că selecţia era bine făcută, de către cineva (Indra?) familiarizat cu perioada de în­ceput a secolului XXI. Nu exista nimic supărător ― războaie sau violenţă, şi foarte puţine informaţii economice sau politice contemporane, care ar fi fost cu toate irelevante acum. Erau cîteva comedioare uşoare, evenimente sportive (cum de ştiau despre el că era un fan al tenisului?), muzică pop şi clasică, precum şi cîteva documentare despre viaţa anima­lelor sălbatice.
Oricine ar fi alcătuit această colecţie probabil că avea ceva simţ al umorului, altfel nu ar fi introdus cîteva episoade din fiecare serie a popularului serial SF „Star Trek". Pe cînd era copil, Poole îi întîlnise atît pe Patrick Stewart, cît şi pe Leonard Nimoy; se întrebă ce-ar fi gîndit ei, dacă ar fi cunoscut destinul băieţelului timid care le-a cerut autografele.
La scurt timp după ce începuse să exploreze — mai tot timpul pe derulare rapidă — aceste relicve ale trecutului, îi trecu prin minte un gînd deprimant. Ci­tise undeva că pe la sfîrşitul secolului ― al secolului său! ― erau circa 50.000 de staţii de televiziune care emiteau simultan. Dacă acest număr ar fi rămas acelaşi, şi se prea putea ca el să fi crescut, pînă acum probabil că se acumulaseră milioane de milioane de ore de programe transmise. Aşa că pînă şi cel mai dur dintre cinici trebuia să admită că erau cel puţin un miliard de ore demne de vizionat, din care cîteva milioane care să depăşească cele mai înalte stan­darde ale excelenţei. Cum să găseşti aceste cîteva ace într-un atît de gigantic car cu fin?
Gîndul era atît de copleşitor, atît de demoralizant, încît după o săptămînă de schimbat canale, din ce în ce mai fără rost, Poole ceru să i se ia televizorul. Din fericire, poate, avusese tot mai puţin timp pentru el însuşi în orele dimineţii, care parcă se lungeau pe măsură ce îşi refăcea forţele.
Nu exista riscul plictiselii, graţie defilării con­tinue nu numai a cercetătorilor serioşi, dar şi a unor cetăţeni curioşi, probabil şi influenţi, care reuşeau să treacă de „garda de palat" instaurată de profesorul Anderson şi de asistenta-şefâ. Totuşi se bucură atunci cînd, într-o zi, televizorul îi fu adus din nou în ca­meră; începuse să sufere de „sindromul renunţării", dar de această dată era hotărît să fie mai selectiv.
Venerabila antichitate era însoţită de Indra Wal­lace, care zîmbea larg.
— Am găsit ceva ce trebuie să vezi, Frank. Cre­dem că îţi va ajuta să te adaptezi; oricum, sîntem si­guri c-o să-ţi placă.
Lui Poole i se păruse întotdeauna că acea re­marcă era o reţetă pentru plictiseală sigură, deci se pregăti pentru ce putea fi mai rău. Însă deschiderea îl prinse imediat, transportîndu-l din nou în vechea lui viaţă, cum puţine lucruri ar fi putut-o face. Pe loc recunoscu una dintre cele mai faimoase voci ale vremii sale şi îşi aminti că văzuse înainte chiar această emisiune.
„Atlanta, 31 decembrie 2.000.
Aici CNN International, cinci minute înainte de răsăritul Noului Mileniu, cu toate promisiunile şi provocările sale... "
Înainte de a începe să explorăm viitorul, să pri­vim cu o mie de ani în urmă şi să ne întrebăm: „Ar fi putut vreuna din persoanele care au trăit în 1.000 să-şi închipuie, măcar parţial, cum arată lumea noas­tră, sau să o înţeleagă, dacă printr-o minune ar fi fost transportată de-a lungul secolelor?"
Aproape întreaga tehnologie pe care o luăm drept firească a fost inventată la sfîrşitul mileniului nostru, majoritatea în cursul ultimelor două sute de ani. Motorul cu aburi, electricitatea, telefonul, ra­dioul, televiziunea, cinematograful, aviaţia, electronica ― şi, în timpul unei singure vieţi, energia nu­cleară şi călătoria spaţială ― ce-ar fi înţeles din ele cele mai luminate minţi ale trecutului? Cît timp şi-ar fi păstrat sănătatea mintală Arhimede sau Da Vinci dacă s-ar fi trezit brusc în timpul nostru?
E tentant să credem că noi ne-am descurca mai bine, dacă am fi transportaţi cu o mie de ani în viitor. Desigur, descoperirile ştiinţifice fundamentale s-au făcut deja, dar vor fi îmbunătăţiri majore ale tehnolo­giei care să facă un aparat să ne pară la fel de magic şi de neînţeles cum i s-ar fi părut un calculator de buzunar sau o cameră video lui Isaac Newton?
Poate că epoca noastră este într-adevăr izolată de toţi cei care ne-au precedat. Telecomunicaţiile, abilitatea de a înregistra imagini şi sunete cîndva iremediabil pierdute, cucerirea aerului şi a spaţiului, toate acestea au creat o civilizaţie mai presus de cele mai înflăcărate fantezii din trecut. Şi, la fel de im­portant, Copernic, Newton, Darwin şi Einstein ne-au schimbat într-o asemenea măsură modul de a gîndi, de a privi Universul, încît probabil că am părea o altă specie în ochii celor mai străluciţi dintre înaintaşii noştri.
Ar putea succesorii noştri, de peste o mie de ani, să ne privească la fel de plini de milă cum îi privim noi pe ignoranţii, superstiţioşii noştri strămoşi, răvăşiţi de boli şi cu o viaţă foarte scurtă? Noi credem că ştim răspunsurile la întrebări pe care ei nici măcar nu le-ar fi putut pune, dar ce surprize ne rez­ervă nouă Mileniul Trei?
„Ei bine, iată... "
Un clopot mare începu să bată ultimele secunde ale nopţii. Ultima vibraţie se stinse în tăcere...
„Ei, cam asta a fost — la revedere, minunat şi teribil Secol XX..."
Apoi imaginea se sparse în mii de fragmente, un nou comentator apăru şi începu să vorbească, cu un accent pe care Poole îl putea înţelege lesne acum şi care îl aduse înapoi în prezent.
„Acum, în primele minute ale anului 3001, pu­tem răspunde acelei întrebări din trecut.
Cu siguranţă, oamenii din 2001 pe care abia i-aţi privit nu s-ar simţi atît de total copleşiţi în vremea noastră, cum ar fi fost cineva din 1001 în vremea lor. Multe dintre realizările noastre tehnologice le-ar fi anticipat şi ei; întocmai cum s-au aşteptat, oraşe spaţiale şi colonii pe Lună şi cîteva planete. Ar putea fi chiar dezamăgiţi, deoarece nu sîntem încă nemu­ritori, şi am trimis sonde doar către stelele mai apro­piate..."
Brusc, Indra opri înregistrarea.
— Vezi restul mai tîrziu, Frank, ai început să oboseşti. Dar sper că te va ajuta să te acomodezi.
— Mulţumesc, Indra. Trebuie să mă mai gîndesc la asta. Dar acum sînt sigur un lucru.
— Care este acela?
— Trebuie să fiu recunoscător că nu sînt un om din 1001, aruncat în anul 2001. Era prea mult pen­tru un salt în timp, nu cred că i s-ar fi putut adapta cineva. Cel puţin eu ştiu ce este electricitatea şi n-aş muri de frică dacă o imagine ar începe să-mi vor­bească.
Sper, îşi zise Poole, că încrederea mea se justi­fică. Cineva spunea că o tehnologie suficient de avan­sată nu poate fi distinsă de magie. Mă voi întîlni cu magia în această lume nouă ― voi fi în stare să mă descurc cu ea?


6. CASCA

— Mă tem că va trebui să iei o decizie grea, spu­se profesorul Anderson, cu un zîmbet care neutraliza exagerata gravitate a cuvintelor sale.
— O pot face, doctore. Vorbeşte-mi deschis.
— Înainte să fi potrivit cu casca ta cerebrală, tre­buie să devii complet chel. Aşa că uite care-i dilema ta. La viteza cu care-ţi creşte părul, ar trebui să te razi pe cap de cel puţin o dată pe lună. Sau o poţi face definitiv.
— Cum asta?
— Operaţie cu bisturiu laser. Omoară foliculele la rădăcina părului.
— Hmmm... este reversibilă?
— Da, dar este dificilă şi dureroasă, şi durează săptămîni.
— Atunci voi vedea cum e să fiu chel, înainte de a mă decide. Nu pot uita ce i s-a întîmplat lui Samson.
— Cine?
— Personajul unei faimoase cărţi vechi. Priete­na lui i-a tăiat părul în timp ce dormea. Cînd s-a tre­zit, toată puterea lui dispăruse.
— Acum mi-am adus aminte ― un simbolism me­dical destul de evident!
— Totuşi, nu m-ar deranja să-mi pierd barba. Aş fi fericit să scap de bărbierit, o dată pentru totdeau­na.
— Voi face aranjamentele necesare. Şi ce fel de perucă ai vrea?
Poole rîse:
— Nu sînt foarte vanitos, cred că ar fi ceva stîn­jenitor, dar probabil că n-ar deranja foarte tare. Un alt lucru pe care-l voi decide mai tîrziu.
Faptul că toată lumea din această vreme scăpase de păr pe cale artificială era ceva surprinzător, pe care Poole îl descoperise destul de tîrziu. Prima re­velaţie o avusese cînd amîndouă infirmierele îşi scoseseră perucile fără nici cel mai mic semn de jenă, chiar în faţa cîtorva specialişti, la fel de cheli şi ei, veniţi să-i facă o serie de verificări microbiologice. Nu mai fusese nicicînd înconjurat de atîţia oameni fără păr, iar bănuiala sa iniţială a fost că acesta era cea mai recentă etapă în nesfirşitul război al profesiei medicale contra bacteriilor.
La fel ca multe alte bănuieli ale sale, şi aceasta era complet greşită, iar atunci cînd descoperi ade­vărul se amuză de cîte ori fusese sigur, fără să ştie dinainte, că părul vizitatorilor săi nu este natural. Răspunsul era „rar la bărbaţi, niciodată la femei"; cu siguranţă era vremea peruchierilor.
Profesorul Anderson nu irosea vremea; în acea după-amiaza infirmierele îi unseră capul lui Poole cu o alifie îngrozitor de urît mirositoare, iar cînd el se privi în oglindă, o oră mai tîrziu, nu se mai recunos­cu. Ei bine, îşi spuse, poate că o perucă nu-i o idee atît de rea, la urma urmelor...
Potrivirea căştii cerebrale dură ceva mai mult. Întîi a trebuit făcut un mulaj, operaţie care l-a obli­gat să stea nemişcat cîteva minute, pînă s-a întărit gipsul. Se aştepta să i se spună că forma capului său este nepotrivită, cînd infirmierele, chicotind cum nu se poate mai neprofesional, îşi uniră eforturile să-l elibereze.
— Au, m-a durut! se plînse el.
Urmă casca propriu-zisă, din metal, care i se po­trivea comod pînă aproape de urechi, ceea ce îl făcu să se gîndească nostalgic. „De m-ar vedea acum pri­etenii mei evrei!" Era atît de confortabilă încît după cîteva minute nici măcar nu-şi mai dădea seama de prezenţa ei.
Acum era pregătit pentru instalare, un proces care, îşi dădu seama cu un sentiment aproape de admiraţie, fusese un ritual al trecerii pentru aproape întreaga rasă umană de mai bine de o jumătate de mileniu.


— Nu-i nevoie să închideţi ochii, spuse tehni­cianul, care-i fusese prezentat sub pretenţiosul titlu de „inginer cerebral" ― prescurtat aproape întotdea­una „brainman", în termeni populari. Cînd începe setarea, toate percepţiile vă vor fi preluate. Chiar dacă ţineţi ochii deschişi, nu veţi vedea nimic.
Mă întreb dacă toţi se simt la fel de emoţionaţi, îşi spuse Poole. O fi aceasta ultima clipă în care am control asupra propriei mele minţi? Totuşi, am în­ceput să am încredere în tehnologia acestei epoci; pînă acum nu m-a dezamăgit. Bineînţeles, cum spu­ne vorba aia veche, pentru toate există un început...
Aşa cum i se promisese, nu simţi nimic decît o uşoară gîdilătură, pe măsură ce miriade de nanofire îşi croiau calea prin craniul său. Toate simţurile-i erau încă perfect normale; atunci cînd îşi plimbă privirea prin cameră, toate lucrurile erau exact acolo unde ar fi trebuit să fie.
Brainman, care purta propria sa cască, racordat, ca şi Poole, la o piesă de echipament ce putea fi lesne considerată în mod greşit drept un laptop din secolul XX, îi zîmbi liniştitor.
— Gata? întrebă el.
Erau cazuri în care vechile clişee erau cele mai potrivite.
— La fel de gata ca oricînd, răspunse Poole
Treptat, lumina păli, sau aşa i se păru. Se aşter­nu o linişte totală, şi pînă şi slaba gravitaţie a Tur­nului îl eliberă din apăsarea sa. Era un embrion plu­tind într-un vid absolut, deşi nu într-un întuneric total. Cunoscuse o singură dată un astfel de întuneric ultraviolet, abia vizibilă, în puterea nopţii, cînd coborîse mai mult decît ar fi fost prudent pe partea exterioară a Marelui Recif de Corali. Privind jos la sutele de metri de goliciune cristalină, avusese o senzaţie de dezorientare atît de acută încît pentru scurt timp intrase în panică şi aproape că declanşase vesta de salvare pneumatică, înainte de a-şi recăpăta stăpînirea de sine. Inutil să spunem, nu pomenise niciodată acest incident medicilor de la Agenţia Spaţială.
De la mare distanţă, răzbătu o voce în imensul vid care acum părea că-l înconjoară. Dar el nu dis­tingea această voce prin urechi, ci-i răsuna încet în vastele labirinturi din creier.
— Începe calibrarea. Din cînd în cînd vi se vor pune întrebări ― puteţi răspunde mental, dar ar fi mai bine să vocalizaţi. Înţelegeţi?
— Da, răspunse Poole, întrebîndu-se instanta­neu dacă buzele i se mişcaseră într-adevăr. N-avea cum să fie sigur de asta.
În vid apăru ceva ― o grilă de linii fine, ca o coală uriaşă de hîrtie milimetrică. Se întindea în sus şi în jos, la stînga şi la dreapta, pînă la limita vederii sale. Încercă să-şi mişte capul, dar imaginea refuză să se schimbe.
De-a lungul grilei începură să se perinde cifre, prea repede pentru ca el să le poată citi, dar proba­bil că vreun circuit le înregistra. Poole nu se putu abţine să nu zîmbească (oare i se mişcaseră muşchii feţei?) gîndindu-se cît de familiare îi erau senzaţiile. Era exact ca examinarea computerizată pe care o făcea clienţilor oricare oculist din vremea sa.
Grila dispăru, pentru a fi înlocuită de fîşii subţiri de culoare, care-i umplură întreg cîmpul vizual. În cîteva secunde, ele sclipiră de la un capăt al spec­trului la celălalt.
— Puteam să vă spun şi eu asta, murmură Poole, văd culorile perfect. În continuare presupun c-o să-mi testaţi auzul.
Avea dreptate. Un zgomot slab, răpăit, acceleră pînă deveni cel mai gravă notă do audibilă, apoi urcă pe scala muzicală pînă ce dispăru dincolo de capaci­tatea de percepţie a fiinţelor umane, în teritoriul delfinilor şi al liliecilor.
Fu ultimul dintre testele simple, directe. După aceea, începu să fie asaltat de mirosuri şi gusturi, majoritatea plăcute, dar unele exact pe dos. Apoi de­veni, sau cel puţin aşa i se păru, o marionetă legată cu sfori invizibile.
Presupuse că i se testa controlul neuromuscular şi speră că nu existau manifestări exterioare; dacă ar fi fost aşa, probabil că ar fi arătat ca o persoană cu­prinsă de convulsii. La un moment dat simţi chiar o erecţie violentă, dar nu putu să verifice dacă era adevărat pentru că se cufundă într-un somn fără vise.
Sau doar visa că doarme? Nu ştia cît timp tre­cuse pînă să se trezească. Casca dispăruse deja, lao­laltă cu Brainman şi echipamentul său.
— Totul a decurs bine, transmise asistenta. Va dura cîteva ore să verificăm dacă nu există anomalii. Dacă rezultatul este KO ― vreau să spun OK ― veţi avea casca mîine dimineaţă.
Poole aprecie eforturile anturajului său de a învăţa engleza arhaică, dar nu se putu abţine să-şi dorească să nu fi auzit acea bîlbîială a asistentei.
Cînd sosi vremea ajustărilor finale, Poole aproa­pe că se simţi din nou copil, gata să scoată din cutie o minunată jucărie nouă, sub bradul de Crăciun.
— Nu va trebui să treceţi din nou prin întreaga procedură de instalare, îl asigură Brainman. Încăr­carea va începe imediat. Vă voi oferi o demonstraţie de cinci minute. Relaxaţi-vă şi bucuraţi-vă de ea.
O muzică blîndă, liniştitoare, îl cuprinse; deşi îi era foarte familiară, din timpul său, nu o putu iden­tifica. În faţa ochilor săi era ceaţă, care se îndepărta pe măsură ce se îndrepta către ea...
Da, mergea! Iluzia era teribil de convingătoare; simţea cum tălpile îi atingeau pămîntul şi acum, că muzica se oprise, putea auzi suflarea uşoară a vîn­tului adiind printre ramurile copacilor uriaşi care păreau să-l înconjoare. Recunoscu pădurile de conifere din California şi speră că ele existau încă în realitate, undeva, pe Pămînt.
Se deplasa în pas vioi, prea repede pentru a se simţi bine, ca şi cum timpul fusese uşor accelerat pentru ca el să poată parcurge o zonă cît mai mare cu putinţă. Cu toate acestea, nu simţea nici un efort; se simţea ca şi cum ar fi fost musafir în trupul altcui­va. Senzaţia era amplificată şi de faptul că nu îşi putea controla mişcările. Cînd încerca să se oprească, sau să schimbe direcţia deplasării, nu se întîmpla nimic. Pur şi simplu se lăsa condus.
Nu conta, se bucura de noua experienţă şi îşi dădea seama cît de dependent ar putea deveni de aceasta. „Maşinile de visat" pe care le anticipaseră mulţi oameni de ştiinţă ai epocii sale ― adesea pe un ton alarmist — făceau parte acum din viaţa de zi cu zi. Poole se întrebă cum de reuşise omenirea să supravieţuiască; i se spusese că majoritatea oame­nilor muriseră. Milioane de oameni îşi prăjiseră creierul, şi trecuseră pe lumea cealaltă.
Bineînţeles, el era imun la asemenea tentaţii! Ar folosi această unealtă-minune pentru a învăţa mai multe despre lumea Mileniului Trei şi pentru a că­păta în cîteva minute aptitudini pe care altfel i-ar fi luat cîţiva ani să le deprindă. Ei, dar la urma urmelor, ar putea folosi Casca, din cînd în cînd, doar pentru distracţie...
Ajunsese la marginea pădurii şi căuta un vad pentru a trece un rîu destul de lat. Fără ezitare, păşi de-a dreptul în el, fără să aibă nici o reacţie de alarmă atunci cînd apa se ridică deasupra capului său. I se părea un pic ciudat că putea respira natu­ral în continuare, dar i se părea mult mai remarca­bil faptul că vedea perfect într-un mediu în care, fără ajutor, ochii omului n-ar fi reuşit să vadă. Putea dis­tinge fiecare detaliu al păstrăvilor care înotau pe lîn­gă el, aparent neturburaţi de prezenţa intrusului.
O sirenă! Ei bine, întotdeauna îşi dorise să în­tîlnească una, dar credea că erau nişte creaturi ma­rine. Poate că uneori urcau în susul curentului ― pre­cum somonii — pentru a se înmulţi? Sirena dispăru înainte ca Poole să-i pună vreo întrebare, pentru a-i confirma sau infirma această teorie revoluţionară.
Rîul se sfîrşea printr-un perete translucid; trecu prin el şi ajunse într-un deşert, sub bătaia unui soare arzător. Căldura acestuia îl frigea chinuitor, totuşi putea să se uite direct în vîlvătaia sa de amiază. Pu­tea chiar să vadă, cu o claritate nefirească, un arhi­pelag de pete solare aproape de unul dintre cuadrante. Şi ― asta era cu siguranţă imposibil! ― zărea vaga strălucire a coronei, complet invizibilă cu excepţia pe­rioadelor de eclipsă totală, întinzîndu-se precum aripile unei lebede pe ambele părţi ale soarelui.
Totul se întunecă pînă la negru; muzica obse­dantă se întoarse, şi o dată cu ea şi răcoarea plăcută a familiarei sale camere. Deschise ochii (fuseseră oare închişi?) şi găsi un public curios aşteptîndu-i reacţia.
— Minunat, răsuflă el, aproape cu veneraţie. Unele lucruri mi s-au părut... ei bine, mai reale decît realitatea!
În acea clipă, curiozitatea sa de inginer, nicioda­tă bine ascunsă, începu să-l sîcîie.
— Chiar şi o demonstraţie atît de scurtă proba­bil că a conţinut o cantitate imensă de informaţie. Cum este stocată?
— În aceste pastile, aceleaşi pe care le foloseşte sistemul dumneavoastră audiovizual, însă de o ca­pacitate mai mare.
Brainman îi înmînă lui Poole un obiect mic şi pă­trat, aparent făcut din sticlă, argintat pe una din suprafeţe; era de aproape aceeaşi dimensiune ca o dischetă de computer din tinereţea sa, doar că de două ori mai subţire. În timp ce Poole o înclina într-o parte şi cealaltă, încercînd să vadă în interiorul ei, zări cîteva scînteieri multicolore fugitive, dar asta fu tot.
Ţinea în mînă, îşi dădu brusc seama, produsul final a mai bine de o mie de ani de tehnologie electrooptică, precum şi al altor tehnologii nenăscute încă în era sa. Şi nu era surprinzător că, la prima vedere, semăna foarte tare cu echipamentele pe care le cunoştea şi el. Existau mărimi şi forme potrivite pentru majoritatea obiectelor folosite în viaţa de zi cu zi — cuţite şi furculiţe, cărţi, unelte de mînă, mobilă ― şi unităţi mobile de memorie pentru computere.
— Ce capacitate are? întrebă el. Pe vremea mea, puteam stoca pînă la un terabit în ceva de dimensi­unea asta. Sînt sigur că aţi făcut mari progrese.
— Nu atît de mari cît v-aţi putea imagina; există o limită, bineînţeles, impusă de structura materiei. Apropo, ce-i un terabit? Mi-e teamă că am uitat.
— Să vă fie ruşine! Kilo, mega, giga, tera... asta înseamnă zece la puterea a doisprezecea biţi. Apoi petabitul ― zece la a cincisprezecea ― cam atît ştiu eu că se poate.
— Cam de pe-acolo începem noi. Suficient cît să înregistrăm tot ce-ar putea experimenta o persoană pe parcursul unei vieţi.
Era o idee uluitoare, totuşi n-ar fi trebuit să fie atît de surprinzătoare. Kilogramul de piftie pe care-l avea omul în ţeastă nu avea o capacitate mult mai mare decît acel pătrăţel pe care Poole îl ţinea în mînă, şi nu putea deloc să fie un echipament de sto­care la fel de eficient ― avea atît de multe alte lucruri de făcut.
— Şi asta nu-i tot, continuă Brainman. Prin com­primarea datelor, poate stoca nu numai amintirile, ci chiar persoana însăşi.
— Apoi o puteţi reproduce?
— Bineînţeles, este o chestie simplă de nano-asamblare.
Aşa auzisem şi eu, îşi zise Poole, dar n-am cre­zut-o niciodată.
În secolul său, părea destul de minunat să poţi înmagazina munca de o viaţă a unui artist pe un sin­gur disc de mici dimensiuni.
Acum, ceva care nu era deloc mai mare putea cuprinde şi artistul.


7. INFORMARE

— Sînt încîntat să aflu că Muzeul Smithsonian există încă, după atîtea secole, spuse Poole.
— Probabil că nu l-aţi recunoaşte, replică musa­firul care se prezentase drept dr. Alistair Kim, di­rector al departamentului Astronautică. În special aşa cum este acum, dispersat prin Sistemul Solar; principalele colecţii din afara Pămîntului se află pe Marte şi Lună, iar multe dintre exponatele care ne aparţin în mod legal încă se îndreaptă către stele. Sîntem nerăbdători în mod special să punem mîna pe sonda Pioneer-10 ― primul obiect făcut de om care a ieşit din Sistemul Solar.
— Cred că şi eu eram pe cale să fac acelaşi lucru, cînd m-au localizat.
— Am fost norocoşi ― şi dumneavoastră, şi noi. Aţi putea să ne lămuriţi multe lucruri pe care nu le cunoaştem.
— Sincer să fiu, mă îndoiesc, dar voi face tot ce-mi stă în putinţă. Nu-mi amintesc nimic din cele petrecute după ce m-a lovit naveta. Deşi încă mi se pare greu de crezut, mi s-a spus că Hal este respon­sabil.
— Este adevărat, dar e o poveste complicată. Tot ceea ce am putut afla noi se află în această înregis­trare, de circa 20 de ore, dar probabil că puteţi deru­la rapid o mare parte a ei.
— Ştiţi, desigur, că Dave Bowman a ieşit cu Naveta numărul 2 să vă salveze, dar a fost blocat în afara navei fiindcă Hal a refuzat să deschidă uşile ecluzei de la cală.
— De ce, pentru numele lui Dumnezeu?
Dr. Kim se crispă uşor. Nu era pentru prima oară cînd Poole observa o asemenea reacţie.
Trebuie să-mi supraveghez limbajul, gîndi el. „Dumnezeu" pare să fie un cuvînt urît pentru această cultură ― trebuie s-o întreb pe Indra despre el.
— În instrucţiunile lui Hal a existat o eroare majoră de programare ― i se dăduse controlul asupra unor aspecte ale misiunii despre care dumneavoastră şi Bowman nu aveaţi idee. Găsiţi totul în înregistra­re... Oricum, el a întrerupt sistemele de întreţinere a vieţii celor trei hibernanţi — Echipajul Alfa — şi Bowman a fost nevoit să ejecteze şi corpurile lor.
Deci eu şi Dave eram Echipajul Beta; încă ceva ce nu ştiam...
— Ce s-a întîmplat cu ei? întrebă Poole. N-au putut fi salvaţi şi ei, aşa cum am fost eu?
— Mi-e teamă că nu; am studiat problema, de­sigur. Bowman i-a ejectat la cîteva ore după ce a pre­luat din nou controlul de la Hal, aşa că orbitele lor au fost uşor diferite de a dumneavoastră. Suficient pentru ei cît să ardă pe Jupiter, în timp ce dumnea­voastră aţi trecut foarte aproape de planetă şi aţi căpătat un impuls gravitaţional care v-ar fi dus pînă la Nebuloasa Orion peste puţine alte cîteva mii de ani.
— Făcînd totul prin comenzi manuale ― o per­formanţă cu adevărat fantastică! — Bowman a reuşit să plaseze Discovery pe o orbită stabilă în jurul lui Jupiter. Şi acolo a întîlnit ceea ce a doua expediţie a numit „Fratele Mare", aparent un geamăn al Mono­litului Tycho, dar de cîteva sute de ori mai mare.
— În acel loc l-am pierdut. A părăsit Discovery la bordul navetei care mai rămăsese şi a luat contact cu Fratele Mare. De aproape o mie de ani sîntem obse­daţi de ultimul său mesaj: „Pe Deus, e plin de stele!".
Iar o luăm de la capăt! îşi spuse Poole. Dave n-ar fi spus sub nici o formă aşa ceva... Probabil că a fost „Dumnezeule, e plin de stele!"
— Se pare că naveta a fost atrasă de monolit de un anumit tip de cîmp inerţial pentru că ea ― şi pro­babil şi Bowman ― a scăpat intactă după o acceleraţie care i-ar fi zdrobit instantaneu. Şi asta a fost ultima informaţie dobîndită de cineva, pentru aproape zece ani, pînă la misiunea comună ruso-americană Leonov.
— Care a abordat abandonatul Discovery pentru ca dr. Chandra să se poată duce la bord şi să-l dezac­tiveze pe Hal. Da, ştiu asta.
Dr. Kim păru uşor stînjenit.
— Îmi cer scuze, nu eram sigur cît de mult vi se spusese deja. Oricum, atunci a fost momentul cînd au început să se petreacă lucruri încă şi mai ciudate. Se pare că sosirea lui Leonov a declanşat ceva în Fratele Mare. Dacă n-am fi avut înregistrările, nimeni n-ar fi crezut ce s-a întîmplat. Daţi-mi voie să vă arăt... aici este dr. Heywood Floyd, făcînd de veghe, după ce s-a refăcut alimentarea cu energie electrică. Cred că recunoaşteţi totul.
Cred şi eu; şi cît de ciudat îmi pare să-l văd pe de­mult stinsul Heywood Floyd stînd în vechiul meu scaun, cu ochiul neclintit al lui Hal supraveghind tot ce mişcă. E chiar mai straniu, dacă mă gîndesc că şi eu şi Hal am împărtăşit aceeaşi experienţă a învierii din morţi...
Pe unul din monitoare apăru un mesaj, la care Floyd răspunse alene:
— Bine, Hal. Cine mă cheamă?
NEIDENTIFICAT
Floyd păru uşor iritat.
— Prea bine. Transmite-mi, te rog, mesajul.
ESTE PERICULOS PENTRU VOI. SĂ RĂMÎNEŢI AICI. TREBUIE SĂ PLECAŢI ÎN 15 ZILE.
— Asta e absolut imposibil. Fereastra noastră de lansare nu se deschide mai devreme de 26 de zile de-acum înainte. Nu avem suficient combustibil să plecăm mai devreme.
SÎNT CONŞTIENT DE ACEASTĂ SITUAŢIE. TOTUŞI, TREBUIE SĂ PLECAŢI ÎN 15 ZILE.
— Nu pot lua în serios acest avertisment, decît dacă-i cunosc originea... cine-mi vorbeşte?
AM FOST DAVID BOWMAN. ESTE IMPOR­TANT SĂ MĂ CREZI. PRIVEŞTE ÎN SPATE.
Heywood Floyd se întoarse încet în scaunul său, îndepărtîndu-se de marile panouri şi de comuta­toarele calculatorului, spre podeaua acoperită cu Velcro din spatele său.
(— Priviţi acum cu atenţie, spuse dr. Kim.
Ca şi cum ar trebui să mi se spună, gîndi Poole... )
Puntea de observaţie a navei Discovery pe care gravitaţia era zero arăta mult mai prăfuită decît şi-o amintea el; presupuse că instalaţia de filtrare a aerului nu fusese încă repusă în funcţiune. Razele paralele ale soarelui, îndepărtat, şi totuşi strălucitor, pătrundeau prin ferestrele mari, aprinzînd miriade de firicele de praf într-o dispunere clasică a mişcării browniene.
Acestor particule de praf li se întîmpla acum ceva straniu; unele păreau să le coordoneze pe cele­lalte, mînîndu-le în afara unui punct central şi aducînd altele către acesta, în acelaşi timp, pînă cînd toate se uniră formînd suprafaţa unei sfere goale. Sfera, cu diametrul de circa un metru, pluti în aer pentru o clipă, ca un gigantic balon de săpun. Apoi se alungi într-un elipsoid, a cărui suprafaţă începu să se încreţească, formînd striuri şi cute. Poole nu fu prea surprins cînd îşi dădu seama că se contura forma unui om.
Mai văzuse astfel de figuri, suflate în sticlă, în muzee şi expoziţii de ştiinţă. Dar această fantomă prăfuită nici măcar nu aproxima detaliile anatomice; era ca o figurină brută din lut, sau una dintre lucrările de artă primitivă găsite în peşterile Epocii de Piatră. Doar capul era modelat cu grijă, iar faţa, mai presus de orice îndoială, era cea a comandantu­lui David Bowman.
BUN GĂSIT, DR. FLOYD. ACUM MĂ CREZI?
Buzele figurinei nu se mişcaseră. Poole îşi dădu seama că vocea — da, în mod cert vocea lui Bowman ― venea de fapt din dreptul difuzorului.
ESTE FOARTE GREU PENTRU MINE SĂ FAC ASTA ŞI AM PUŢIN TIMP. MI S-A PERMIS SĂ DAU ACEST AVERTISMENT. AVEŢI NUMAI 15 ZILE.
— De ce — şi ce eşti tu?
Dar figura fantomatică deja se destrăma, înve­lişul său granular revenind la particulele de praf con­stituente.
LA REVEDERE, DR. FLOYD. NU MAI PUTEM AVEA NICI UN ALT CONTACT. DAR S-AR PUTEA SĂ MAI FIE UN ULTIM MESAJ, DACĂ TOTUL MERGE BINE.
Pe măsură ce imaginea dispărea, Poole nu se pu­tu abţine să nu rîdă de acel vechi clişeu al Erei Spa­ţiale. „Dacă totul merge bine" — de cîte ori auzise el rostită această frază înaintea unei misiuni!
Fantoma dispăru; rămăseseră doar firele de praf plutind, reluîndu-şi tiparul aleatoriu. Cu un efort de voinţă, Poole reveni în prezent.
— Ei bine, comandante, ce părere aveţi despre asta? întrebă Kim.
Poole era încă zguduit, şi trecură cîteva secunde pînă să poată răspunde.
— Chipul şi vocea erau ale lui Bowman, pot să jur. Dar ce-a fost asta?
— E un subiect încă în dispută. Numiţi-o holo­gramă, proiecţie; evident, există multe căi prin care putea fi falsificată dacă ar fi dorit-o cineva, dar nu în aceste circumstanţe! În plus, bineînţeles, este ceea ce a urmat.
— Lucifer?
— Da. Datorită acelei avertizări, au avut sufi­cient timp cît să scape, înainte ca Jupiter să explo­deze.
— Deci indiferent ce-a fost, lucrul acela, Bowman, a fost prietenos şi a încercat să ajute.
— Posibil. Şi asta n-a fost ultima oară cînd a apărut. Ar putea fi responsabil pentru acel „încă un ultim mesaj", care ne avertiza să nu încercăm să aterizăm pe Europa.
— Şi n-am făcut-o?
— O singură dată, din întîmplare, atunci cînd Galaxy a fost deturnată şi obligată să aterizeze acolo, 36 de ani mai tîrziu, iar nava-soră Universe a trebuit să vină s-o salveze. Găsiţi totul aici — în plus, puţinul pe care monitoarele noastre robotizate ni l-au putut spune despre europeni.
— Sînt nerăbdător să-i văd.
— Sînt amfibieni şi au toate formele şi mărimi­le. Imediat ce Lucifer a început să topească gheaţa care le acoperea întreaga lume, au început să iasă din mare. De atunci, au evoluat cu o viteză care pare imposibilă din punct de vedere biologic.
— Din ce-mi amintesc eu despre Europa, nu cumva erau multe crăpături în gheaţă? Poate că deja ieşiseră la suprafaţă pentru a arunca o privire...
— Este o teorie larg acceptată. Dar mai există o alta, mult mai speculativă. Monolitul ar putea fi im­plicat, în feluri pe care noi nu le înţelegem. Ceea ce a determinat apariţia acestei idei a fost descoperirea lui TMA-0, chiar aici, pe Pămînt, la aproape cinci sute de ani după dispariţia dumneavoastră. Pre­supun că vi s-a spus despre asta.
— Doar vag, au fost atît de multe de recuperat! Cred că numele era ridicol, din moment ce nu era o anomalie magnetică, şi se afla în Africa, nu pe Tycho!
— Aveţi, bineînţeles, dreptate, dar aşa i-a rămas numele. Şi pe măsură ce învăţăm mai multe despre monoliţi, pe atît enigma se adînceşte. Mai ales că ele au rămas încă singura dovadă adevărată privind ex­istenţa unei tehnologii avansate care există înainte de a exista Pămîntul.
— Asta m-a surprins şi pe mine. Mă gîndeam că pînă acum am recepţionat semnale radio de undeva. Astronomii începuseră să le caute încă de cînd eram eu copil.
— Ei bine, există unul, şi e atît de terifiant încît nu prea ne place să vorbim despre el. Aţi auzit de nova Scorpio?
— Nu cred...
— Stelele se transformă în nove tot timpul, de­sigur, şi asta n-a fost una deosebit de impresionantă. Dar se ştie că înainte de a exploda, Scorpio avea cîte­va planete.
— Locuite?
— Asta n-am putea-o spune în nici un fel; cău­tările radio n-au dat nici un rezultat. Şi iată coş­marul... Din fericire, automata Patrulă Nova a sur­prins evenimentul încă de la început. Şi nu a început de la stea. Una dintre planete a detonat mai întîi, antrenînd în explozie soarele.
— Dumn... scuze, continuaţi.
— Înţelegeţi ce vreau să spun. E imposibil ca o planetă să se transforme în nove, un singur caz face excepţie.
— Am citit cîndva o glumă bolnavă, într-un roman science-fiction: „Supernovele sînt accidente in­dustriale".
— N-a fost o supernovă, dar se poate să nu fie vorba de o glumă. Teoria cel mai larg acceptată este că altcineva extrăgea energia vidului şi a pierdut con­trolul.
— Sau se poate să fi existat un război.
— La fel de rău; probabil nu vom şti niciodată. Dar din moment ce propria noastră civilizaţie depinde de aceeaşi sursă de energie, puteţi înţelege de ce N. Scorp. ne face uneori să avem coşmaruri.
— Şi noi, care aveam doar reactoare nucleare de care eram îngrijoraţi!
— Nu mai există aşa ceva, mulţumită lui Deus. Dar chiar voiam să vă spun ceva mai multe despre descoperirea lui TMA-0, pentru că marchează un punct de răscruce în istoria omenirii. Descoperirea lui TMA-1 pe Lună a fost un şoc suficient de mare, dar cinci sute de ani mai tîrziu a fost unul încă şi mai mare. Şi era mult mai aproape de casă, în toate sen­surile posibile. Aici, jos, în Africa.


8. ÎNTOARCERE LA OLDUVAI

Familia Leakey, gîndea adesea dr. Stephen Del Marco, n-ar fi recunoscut niciodată acest loc, chiar dacă era la numai aproximativ 12 kilometri de zona în care, cu cinci secole în urmă, Louis şi Mary şi-au dezgropat primii strămoşi. Încălzirea globală, pre­cum şi Mica Glaciaţiune (scurtată de miracolele unei tehnologii eroice) au transformat peisajul şi i-au al­terat complet ecosistemul. Coniferele şi foioasele încă îşi mai disputau terenul, fiecare căutînd să dobîndească supremaţia asupra acestei comori cli­materice.
Şi era greu de crezut că, pînă în acest an, 2513, mai rămăsese în Olduvai ceva nescormonit de antropologii entuziaşti. Oricum, recentele torente ― despre care se presupunea că n-ar fi trebuit să se pro­ducă ― remodelaseră întreaga regiune şi tăiaseră în adîncime cîţiva metri de sol vechi. Del Marco profi­tase de ocazie, şi descoperise că acolo, la limitele scannerului, se afla ceva despre care nu-i venea să creadă că există.
Îi luase mai mult de un an de zile de săpături lente şi minuţioase pentru a ajunge la acea imagine fantomatică şi pentru a afla, încă o dată, că realitatea era cu mult mai stranie decît orice ar fi îndrăznit să-şi imagineze vreodată. Aparatura de excavat ro­botizată înlăturase uşor primii cîţiva metri, apoi sarcina fusese preluată de tradiţionalele echipe de "sclavi", alcătuite din studenţi.
Ei erau ajutaţi — sau împiedicaţi — de o echipă de kongi, despre care Del Marco credea că sînt mai mult o povară, comparativ cu cît valorau. Nu conta, stu­denţii adorau aceste gorile îmbunătăţite genetic, pe care le tratau ca pe nişte copii retardaţi, dar foarte iubiţi. Se zvonea adesea că aceste relaţii n-ar fi pe de-a întregul platonice.
Ultimii metri au fost înlăturaţi doar de mîinile omului, care adesea au tocit multe periuţe de dinţi. Şi acum era gata: Howard Carter, văzînd prima strălucire a aurului din mormîntul lui Tutankamon, nu descoperise o comoară ca asta. De acum înainte, Del Marco ştia, credinţele şi filozofiile omenirii aveau să fie schimbate irevocabil.
Monolitul părea să fie geamănul identic al celui descoperit pe Lună cu cinci secole mai devreme; chiar şi excavaţia ce-l înconjura era aproape la fel. Şi, la fel ca TMA-1, era de o nereflectivitate perfectă, ab­sorbind cu egală indiferenţă apriga dogoare a soare­lui african şi palida strălucire a lui Lucifer.
În timp ce-şi conducea colegii — directorii a şase dintre cele mai celebre muzee din lume, trei antro­pologi eminenţi şi şefii a două imperii mediatice ― în groapă, Del Marco se întrebă dacă un astfel de grup format din distinşi bărbaţi şi femei fusese vreodată atît de tăcut, pentru atît de multă vreme. Dar aces­ta era efectul pe care paralelipipedul negricios îl avea asupra tuturor vizitatorilor, pe măsură ce realizau implicaţiile miilor de obiecte care îl înconjurau.
Pentru că acolo se găsea o comoară de obiecte valoroase pentru orice antropolog ― unelte din piatră cioplită rudimentar, nenumărate oase, unele anima­le, altele umane, aproape toate aranjate atent după anumite tipare. De secole ― ba nu, milenii ― aceste jalnice ofrande fuseseră aduse aici de făpturi care posedau doar prima sclipire de inteligenţă, ca un tribut adus unei minuni mai presus de puterea lor de înţelegere.
Şi mai presus de a noastră, gîndea adesea Del Marco. Totuşi, era sigur de două lucruri, deşi se în­doia că ele vor putea fi dovedite vreodată.
Aici era locul — în timp şi spaţiu — în care se născuse cu adevărat specia umană.
Şi acest Monolit era cel dintîi dintre multitudi­nea sa de zei.


9. SKYLAND

— Am văzut şoareci în dormitor, aseară, se plînse Poole, doar pe jumătate serios. Am vreo şansă să-mi găsiţi o pisică?
Dr. Wallace păru şocat, după care începu să rîdă.
— Trebuie că ai auzit unul dintre microroboţii care fac curăţenie; voi reajusta programarea lor, ast­fel încît să nu te mai deranjeze. Ai grijă să nu calci pe vreunul dacă-i surprinzi la treabă; dacă o faci, va solicita ajutor şi toţi prietenii săi vor veni să adune piesele.
Atît de mult de învăţat, şi atît de puţin timp! Ba nu, nu era adevărat, gîndi Poole. Ar putea avea în faţă un secol întreg, graţie medicinei acestei ere. Ideea începea să-l umple mai degrabă de înţelegere decît de bucurie.
Cel puţin acum era în stare să urmărească ma­joritatea conversaţiilor cu uşurinţă, şi învăţase să pronunţe cuvintele în aşa fel încît Indra nu mai era singura persoană care-l putea înţelege. Era extrem de bucuros că engleza devenise acum limba univer­sală, deşi franceza, rusa şi chineza continuau să fie vorbite.
— Mai am o problemă, Indra, şi cred că tu eşti singura persoană care mă poţi ajuta. De ce atunci cînd spun „Dumnezeu" lumea pare stînjenită?
Indra nu păru deloc stînjenită; de fapt, izbucni în rîs.
— E o poveste complicată. Mi-aş dori ca vechiul meu prieten, dr. Khan, să fie aici să-ţi explice ― dar el este pe Ganymede, vindecîndu-i pe toţi Adevăraţii Credincioşi pe care-i mai poate găsi acolo. Cînd toate vechile religii au fost discreditate ― să-mi aminteşti cîndva să-ţi povestesc despre Papa Pius al XX-lea; unul din cei mai mari oameni din istorie! ― încă mai era nevoie de un cuvînt pentru a denumi Cauza Pri­mară, sau Creatorul Universului, dacă există vre­unul...
— Au existat multe sugestii — Deo, Teo, Iov, Brahma ― şi toate au fost încercate, unele dintre ele fiind încă vehiculate, în special favoritul lui Einstein, „Cel Bătrîn". Dar în zilele noastre pare să fie la modă Deus.
— Voi încerca să-mi amintesc, dar îmi pare ca­raghios.
— Te vei obişnui. Te voi învăţa şi alţi termeni su­ficient de politicoşi, pentru a-i folosi atunci cînd vrei să-ţi exprimi sentimentele.
— Spui că vechile credinţe au fost discreditate. Deci ce credinţă au oamenii astăzi?
— Cît de puţină posibil. Există fie deişti, fie teişti.
— Nu te mai urmăresc. Definiţiile, te rog.
— Sînt foarte puţin diferite faţă de timpul tău, dar iată care sînt cele mai recente versiuni. Teiştii cred că nu există mai mult decît un Dumnezeu; deiştii consideră că nu există mai puţin de un Dum­nezeu.
— Mi-e teamă că distincţia e prea subtilă pentru mine.
— Nu şi pentru toată lumea; ai fi uimit de apri­ga controversă care s-a născut. Acum cinci secole, cineva a folosit ceea ce este cunoscut ca matematica suprarealistă pentru a dovedi că există un număr in­finit de trepte între teişti şi deişti. Bineînţeles, ca toţi cei care se joacă cu infinitatea, a înnebunit. Apropo, cei mai cunoscuţi deişti au fost americani ― Washing­ton, Franklin, Jefferson.
— Puţin înaintea vremii mele — deşi ai fi sur­prinsă cît de puţini oameni şi-au dat seama de asta.
— Să-ţi dau acum ceva veşti bune. Joe ― profe­sorul Anderson ― şi-a dat ― cum îi zice? ― OK-ul. Eşti pregătit suficient pentru a te muta în propria ta locuinţă.
— Asta chiar este o veste bună. Toţi de aici m-au tratat foarte bine, dar m-aş bucura să am un loc al meu.
— Vei avea nevoie de haine noi şi de cineva care să-ţi arate cum să le porţi. Şi să te ajute la sutele de mici treburi zilnice care pot irosi atît de mult timp. Aşa că ne-am luat libertatea să-ţi facem rost de un asistent personal. Intră, Danil...
Danil era un bărbat scund, uşor tuciuriu, de circa treizeci de ani, care-l surprinse pe Poole prin a nu-l saluta prin obişnuita strîngere a mîinilor, cu au­tomatul schimb de informaţie implicit. Într-adevăr, reieşi curînd că Danil nu poseda un Ident; ori de cîte ori era necesar, scotea un mic paralelipiped de plas­tic ce părea să servească aceluiaşi scop ca şi „cartelele inteligente" din secolul XX.
— De asemenea, Danil va fi ghidul tău şi — care e cuvîntul? Niciodată nu-mi amintesc; rimează cu „balet". A fost pregătit special pentru această slujbă. Sînt sigur că-l vei găsi complet satisfăcător.
Deşi Poole aprecie gestul, acesta-l făcu să se sim­tă oarecum nelalocul său. Un valet, într-adevăr! Nu-şi amintea să fi întîlnit vreodată unul; în timpul său era o specie rară şi pe cale de dispariţie. Începu să se simtă ca un personaj dintr-un roman englezesc de la începutul secolului 20.
— Şi în timp ce Danil îţi organizează mutarea, noi vom face o mică excursie mai sus, spre Nivelul Lunar.
— Minunat! Cît de departe e acesta?
— Oh, la aproximativ 12.000 de kilometri.
— 12.000! Ne va lua cîteva ore!
Remarca sa păru s-o surprindă pe Indra, care zîmbi apoi.
— Nu atît de mult cît crezi. Nu, n-avem încă un teleportor ca în Star Trek, deşi cred că încă se lucrea­ză la asta! Ai două variante, deşi ştiu pe care o vei alege. Putem să ne urcăm într-un ascensor exterior, şi să admirăm peisajul, sau unul interior, şi să ne bucurăm de o masă şi ceva distracţie.
— Nu-mi pot imagina pe cineva care să vrea să stea în interior.
— Ai fi surprins. E prea rapid pentru unii oa­meni, în special pentru vizitatorii de jos. Chiar şi alpiniştii care spun că n-au rău de înălţime încep să se înverzească atunci cînd altitudinea începe să se măsoare în mii de kilometri, în loc de metri.
— Îmi asum riscul, replică Poole. Am fost mai sus.
După ce trecură printr-un dublu set de ecluze către peretele exterior al Turnului (i se păruse, sau simţise atunci o uşoară dezorientare?) intrară în ceea ce putea fi sala unui teatru foarte mic. Şiruri de zece locuri erau dispuse pe cîte cinci rînduri; toate erau îndreptate către una dintre cele cîteva ferestre exterioare uriaşe pe care Poole încă le găsea decon­certante, deoarece nu reuşea să uite sutele de tone de presiune a aerului, care căutau să iasă afară în spaţiu.
Ceilalţi pasageri ― vreo doisprezece, care proba­bil nu se gîndiseră vreodată la această problemă, pă­reau perfect relaxaţi. Toţi zîmbiră văzîndu-l, încli­nară politicos din cap, apoi se întoarseră să admire priveliştea.
— Bine aţi venit în Skylounge, rosti inevitabila voce sintetică. Ascensiunea începe în cinci minute. Gustările şi toaletele se găsesc la nivelul inferior.
Oare cît de lungă va fi această călătorie? se în­trebă Poole. Vom urca 12.000 de kilometri, de aici pînă acolo; asta nu va fi o ascensiune cu liftul cum să fi cunoscut eu pe Pămînt...
În timp ce aştepta începerea călătoriei, savură uluitoarea panoramă ce se întindea afară, la 2.000 de kilometri mai jos. În emisfera nordică era iarnă, dar climatul se schimbase cu adevărat drastic, pen­tru că era puţină zăpadă la sud de Cercul Polar.
Europa era aproape complet senină, şi se zăreau atîtea detalii încît ochiul era copleşit. Unul cîte unul, identifică marile oraşe ale căror nume rezistaseră de-a lungul veacurilor; ele se reduceau încă de pe vre­mea sa, pe măsură ce revoluţia comunicaţiilor schim­ba faţa întregii lumi, şi continuau să se micşoreze încă mai mult. Mai erau şi unele întinderi de apă în locuri improbabili ― Lacul Saladin, din nordul Saharei, era aproape o mare de mici dimensiuni.
Poole era atît de absorbit de peisaj încît uitase de scurgerea timpului. Deodată, realiză că trecuseră mai mult de cinci minute, şi totuşi ascensorul era staţionar. Se întîmplase ceva, sau se aşteptau cîţiva întîrziaţi?
Abia atunci observa ceva atît de extraordinar încît iniţial refuză să creadă ce-i vedeau ochii. Pano­rama se extinsese, ca şi cum ar fi urcat deja cîteva sute de kilometri! Chiar în timp ce privea, remarcă unele trăsături noi ale planetei răsărind spre mar­ginea ferestrei.
Poole rîse, atunci cînd explicaţia evidentă îi veni în minte.
— Era să mă păcăleşti, Indra! Credeam că e real, nu o proiecţie video!
Indra îl privi, zîmbind enigmatic.
— Mai gîndeşte-te, Frank. Am început să ne mişcăm acum zece minute. Acum probabil că urcăm cu, ah, cel puţin o mie de kilometri pe oră. Deşi mi se spune că ascensoarele astea pot atinge 100 de G la acceleraţie maximă, noi nu vom atinge mai mult de zece, în timpul acestei scurte călătorii.
— Asta-i imposibil! Şase a fost maximum cît am fost eu antrenat în centrifugă, şi nu mi-a plăcut să cîntăresc o jumătate de tonă. Ştiu că nu ne-am miş­cat de cînd am păşit înăuntru.
Poole ridicase uşor vocea, şi brusc îşi dădu sea­ma că restul de pasageri încercau să pretindă că n-au băgat de seamă.
— Nu ştiu cum se face asta, Frank, dar se nu­meşte cîmp inerţial. Uneori îi spune Sharp ― „S"-ul vine de la un renumit om de ştiinţă rus, Saharov ― restul literelor nu ştiu pe cine reprezintă.
Încet, înţelegerea se aşternu în mintea lui Poole ― şi totodată un sentiment copleşitor de uimire. Aici, într-adevăr, era „o tehnologie indistinctibilă de magie".
— Cîţiva dintre prietenii meu vizau la „motoare spaţiale" — cîmpuri de energie care să poată înlocui rachetele şi să permită mişcarea fără nici cea mai urmă de senzaţie de mişcare. Mulţi dintre noi cre­deam că-s nebuni, dar se pare că au avut dreptate! Încă mi-e greu să cred... şi dacă nu mă înşel am în­ceput să pierdem din greutate.
— Da, se ajustează la valoarea gravitaţiei se­lenare. Cînd vom ieşi, o să te simţi exact ca pe Lună. Dar, în numele lui Dumnezeu, Frank, uită că eşti in­giner, şi pur şi simplu bucură-te de peisaj.
Era un sfat bun, dar chiar şi cînd se uita la în­tregul Africii Europei şi marii părţi a Asiei ce aco­pereau cîmpul său vizual, Poole nu putea să-şi abată gîndurile de la acea uluitoare revelaţie. Totuşi nu tre­buia să fie surprins pe de-a întregul; ştia că se fă­cuseră cîteva descoperiri majore în domeniul pro­pulsiei spaţiale faţă de ce era pe timpul său, dar nu-şi dăduse seama că ele puteau fi atît de puternic aplicate în viaţa de zi cu zi ― dacă acest termen putea fi asociat existenţei într-un turn înalt de 36.000 de kilometri. Toate cunoştinţele sale despre sisteme propulsoare şi camere de combustie, motoare ionice şi reactoare cu fuziune erau acum absolut depăşite. Bineînţeles, asta nu mai conta, dar înţelegea triste­ţea pe care trebuie să o fi simţit marinarul de pe o corabie cu pînze cînd în navigaţie s-au impus vapoa­rele cu aburi.
Starea de spirit i se schimbă brusc, şi nu se putu abţine să nu zîmbească atunci cînd „autovocea" anunţă: „Sosirea în două minute. Vă rugăm să vă asiguraţi că nu uitaţi vreunul dintre bunurile per­sonale".
Cît de des auzise el acest anunţ, pe unele trans­porturi comerciale! Se uită la ceas, şi fu surprins să vadă că urcaseră în mai puţin de o jumătate de oră. Asta însemna, deci, o viteză medie de cel puţin 20.000 de kilometri pe oră, şi totuşi puteau nici să nu se fi mişcat. Ce era încă şi mai bizar — în cursul ultimelor zece minute, cel puţin, trebuie să fi de­celerat atît de rapid, încît în mod normal ar fi trebuit ca toţi să fi stat cu picioarele pe tavan şi capul în­dreptat spre Pămînt!
Uşile se deschiseră silenţios, iar Poole simţi din nou, cînd ieşea, aceeaşi dezorientare pe care o simţise atunci cînd intrase în „cabina" liftului. Oricum, de această dată, ştiu ce înseamnă — se mişca în zona de tranziţie în care cîmpul inerţial se suprapunea gravi­taţiei, care, la acest nivel, era egală cu cea a Lunii.
Deşi priveliştea Pămîntului micşorîndu-se fusese uluitoare, chiar şi pentru un astronaut, nu era nimic neaşteptat sau surprinzător în ea. Dar cine şi-ar fi imaginat o cameră gigantică, ocupînd aparent în­treaga lăţime a Turnului, astfel încît peretele cel mai îndepărtat să se afle la cinci kilometri distanţă? Pro­babil că în vremea sa existaseră încăperi închise mai mari pe Marte şi pe Lună, dar aceasta era cu sigu­ranţă una dintre cele mai cuprinzătoare camere din spaţiul propriu-zis.
Şedeau pe o platformă de vizionare, la cinzeci de metri în sus faţă de peretele exterior, privind un peisaj şocant de variat. Era o încercare evidentă de reproducere a unei serii întregi de ecosisteme teres­tre. Imediat sub ei se găsea un grup de arbori, pe care iniţial Poole nu fu în stare să-i identifice, apoi îşi dădu seama că sînt stejari, adaptaţi la o gravitaţie de şase ori mai scăzută decît cea normală. Se întrebă cum ar fi arătat aici palmierii. Probabil ca nişte ri­dichi gigantice...
La jumătatea distanţei se găsea un mic lac, ali­mentat de un rîu care şerpuia de-a lungul unui cîmp acoperit de ierburi, dispărînd apoi în ceva care părea a fi un singur uriaş arbore bananier. Care era sursa de apă? Poole percepu un uşor murmur, şi în timp ce-şi concentra atenţia asupra peretelui puţin curbat descoperi o mică Niagară, cu un curcubeu perfect plutind în stropii de apă de deasupra.
Ar fi putut sta acolo ore în şir, în admiraţie, fără a se sătura de toate minunăţiile pe care le oferea această complexă şi ingenioasă simulare a planetei de dedesubt. Pe măsură ce se răspîndea în medii noi şi ostile, poate că rasa umană simţea o nevoie cres­cîndă de a-şi aminti sieşi de propriile origini. Desi­gur, chiar şi în vremea sa orice oraş avea parcuri care aminteau ― deşi îndepărtat ― Natura. Aceeaşi por­nire trebuie să fi acţionat şi aici, la o scară mult mai mare. Parcul Central, din Turnul Africa!
— Hai să coborîm, spuse Indra. Sînt atît de multe de văzut, şi nu vin aici atît de des pe cît aş dori.
Deşi mersul pe jos se făcea aproape fără efort la acest nivel scăzut de gravitaţie, din cînd în cînd prof­itau de avantajul unui mic monorai, şi se opriră o dată pentru o gustare la o cofetărie, camuflată expert în trunchiul unui copac trebuia să fi fost înalt de cel puţin 250 de metri.
Prin preajmă se aflau foarte puţini oameni ― cei­lalţi pasageri care călătoriseră alături de ei parcă se evaporaseră ― aşa că era ca şi cum acest teritoriu mi­nunat le-ar fi aparţinut. Totul era aşa de minunat întreţinut, probabil de armate de roboţi, încît lui Poole i se întîmplă să-şi amintească o vizită pe care o făcuse în copilărie în Disney World. Dar aici era mult mai bine ― nu erau mulţimi de oameni şi chiar nu erau decît extrem de puţine obiecte care măcar să amintească de rasa umană.
Admirau o superbă colecţie de orhidee, unele imense, cînd Poole suferi cel mai mare şoc din întrea­ga sa viaţă. În timp ce treceau pe lîngă un adăpost de grădinar tipic, se deschise uşa — şi ieşi grădinarul.
Frank Poole se mîndrise întotdeauna cu autocon­trolul său şi nu-şi imaginase vreodată că, adult fiind, avea să scoată un strigăt de teroare pură. Dar ca ori­care băieţel din generaţia sa, văzuse toate filmele din seria „Jurassic", putînd recunoaşte un răpitor, atunci cînd vedea unul.
— Îmi pare teribil de rău, spuse Indra, cu vădită îngrijorare. Nu m-am gîndit să te previn.
Nervii încordaţi ai lui Poole reveniră la normal. Evident, nu era nici un pericol în această lume poate mult prea bine ordonată, şi totuşi!...
Dinozaurul îi întoarse privirea cu o lipsă de in­teres aparent totală, apoi se întoarse în baracă, de unde reieşi cu o greblă şi o pereche de foarfece de tăiat frunze, pe care le aruncă într-un sac care-i atîr­na pe umăr. Se îndepărta de ei păşind ca o pasăre, fără a se uita înapoi, şi dispăru după nişte plante de floarea-soarelui înalte de zece metri.
— Trebuie să-ţi explic, rosti Indra împăciuitor. Ne place să folosim organisme biologice atunci cînd putem, mai degrabă decît roboţi ― presupun că-i vorba de şovinismul carbonului. Totuşi, există puţine animale care cît de cît au dexteritate manuală, şi le-am folosit pe toate, la timpul potrivit.
— Mai există un mister pe care nimeni n-a fost în stare să-l rezolve. Ai putea crede că toate erbivorele evoluate, precum gorilele sau cimpanzeii, ar fi potrivite la astfel de treburi, Ei bine, nu sînt; nu au suficientă răbdare.
— Dar carnivorele ca prietenul nostru de aici sînt excelente, şi uşor de pregătit. În plus — şi iată un alt paradox ― după ce au fost modificate, sînt docile şi pasive. Desigur, în spatele lor stau o mie de ani de inginerie genetică, şi aminteşte-ţi ce i-a făcut omul primitiv lupului, aproape fără judecată, şi din gre­şeală.
Indra rîse, după care continuă:
— S-ar putea să nu crezi, dar sînt nişte doici ex­celente — copiii îi adoră! Există o glumă veche de cinci sute de ani: „ţi-ai încredinţa copiii unui dinozaur?"; „De ce să fac rău animalului?"
Poole izbucni la rîndul său în rîs, parţial ca ur­mare a ruşinii de propria-i frică. Pentru a schimba subiectul, îi puse Indrei o întrebare care încă-l frămîntă:
— Toate acestea sînt minunate, dar de ce atîtea complicaţii, cînd oricine din acest Turn se poate duce să vadă „lucrul adevărat", la fel de repede?
Indra îl privi gînditoare, cîntărindu-şi atent cu­vintele:
— Nu-i chiar adevărat. Ar fi neplăcut, ba chiar periculos, pentru oricine trăieşte la niveluri supe­rioare celui în care atracţia gravitaţională este jumătate din cea a planetei să coboare pe Pămînt, chiar şi într-un scaun cu rotile.
— Nu şi pentru mine, cu siguranţă. M-am năs­cut şi am crescut la 1 G, şi niciodată n-am neglijat exerciţiile fizice la bordul navei Discovery.
— Trebuie să discuţi subiectul cu profesorul An­derson. Poate că n-ar trebui să-ţi spun asta, dar s-a creat o mare dispută pe marginea actualei configu­raţii a ceasului tău biologic. Se pare că nu s-a oprit complet niciodată şi estimează că ai o vîrstă cuprinsă între cincizeci şi şaptezeci de ani. Deşi te simţi bine, nu te poţi aştepta să-ţi recapeţi integral puterile, după o mie de ani!
Acum încep să înţeleg, îşi spuse Poole cu tristeţe. Asta explică răspunsurile evazive ale lui Anderson şi toate testele de reacţie musculară pe care mi le făcea.
M-am întors înapoi de pe Jupiter pînă la numai două mii de kilometri de Pămînt, şi indiferent cît de des l-aş vizita în realitatea virtuală, s-ar putea să nu mai pot pune vreodată piciorul pe suprafaţa planetei mele natale.
Nu ştiu cum voi putea suporta asta...


10. OMAGIU LUI ICAR

Se lecui rapid de depresie; erau atît de multe de făcut şi de văzut. O mie de vieţi nu i-ar fi fost de ajuns, şi era o problemă pentru el să aleagă una din multitudinea de distracţii ale acestei epoci. Încerca, nu întotdeauna cu succes, să evite mărunţişurile, şi să se concentreze asupra lucrurilor care contau cu adevărat, în special educaţia sa.
Casca ― şi cutia care o însoţea, inevitabil bote­zată „Brainbox" — erau în această privinţă de o va­loare inestimabilă. Curînd îşi alcătui o mică biblio­tecă de tablete de „cunoaştere instantanee", fiecare dintre ele conţinînd cunoştinţele necesare unui elev de liceu. Cînd introducea una în „Brainbox", şi regla viteza şi intensitatea care i se potriveau, se producea o străfulgerare de lumină, urmată de o perioadă de inconştienţă ce putea să dureze pînă la o oră. Cînd se trezea, părea că i se deschiseseră noi regiuni ale minţii, deşi îşi dădea seama de ele doar atunci cînd le căuta. Era aproape ca şi cum ar fi fost posesorul unui biblioteci care descoperea brusc rafturi de cărţi despre care nu ştiuse că le are.
La o scară mai mare, era maestrul propriei sale ere. Dintr-un oarecare simţ al datoriei — şi recunoş­tinţei — dădu curs cît de multor solicitări ale oame­nilor de ştiinţă, istoricilor, scriitorilor şi artiştilor care lucrau în domenii adesea de neînţeles pentru el. De asemenea, avusese nenumărate invitaţii de la alţi cetăţeni ai celor patru Turnuri, dintre care le refu­zase practic pe toate.
Mult mai ademenitoare — mai irezistibile — erau cele venite de pe minunata planetă de jos.
— Desigur, îi spusese profesorul Anderson, vei supravieţui dacă vei coborî acolo pentru scurtă vreme, cu un sistem de menţinere a vieţii adecvat, însă n-o să-ţi placă. S-ar putea chiar să-ţi slăbească şi mai tare sistemul neuromuscular care nu se mai poate reface complet după somnul de o mie de ani.
Celălalt gardian al său, Indra Wallace, îl prote­ja de intruziunile inutile şi-l sfătuia asupra întîlniri­lor pe care trebuie să le accepte, sau pe care să le re­fuze politicos. De unul singur n-ar fi înţeles niciodată structura socio-politică a acestei culturi deosebit de complexe, dar îşi dădu seama curînd că, deşi teoret­ic distincţiile între clase dispăruseră, existau cîteva mii de „supercetăţeni". George Orwell avusese drep­tate: unii vor fi întotdeauna mai egali decît alţii.
De multe ori, condiţionat de experienţa sa din secolul XXI, Poole se întrebase cine plăteşte pentru toată această ospitalitate cu care era înconjurat; avea să i se aducă într-o bună zi echivalentul unei note de plată uriaşe? Dar Indra îl linişti rapid: era un exponat de muzeu unic şi inestimabil, aşa că nu avea de ce să-şi facă astfel de griji legate de aspecte mon­dene. Tot ce dorea — în limite rezonabile — îi va fi pus la dispoziţie. Poole se întrebă cam care ar fi cele li­mite, fără a-şi imagina că într-o zi ar putea încerca să le descopere.

***

Cele mai importante lucruri din viaţă se produc din întîmplare. Îşi reglase navigatorul de pe ecranul din perete să scaneze la întîmplare, în linişte, cînd o imagine izbitoare îi atrase atenţia.
— Opreşte scanarea! Volum! strigă el, inutil de tare.
Recunoscuse muzica, dar îi trebuise ceva timp pînă s-o identifice, iar faptul că pe perete vedea oa­meni înaripaţi, rotindu-se unii în jurul celorlalţi, îl ajutase, neîndoielnic. Dar Ceaikovski ar fi fost mult mai uluit să vadă această reprezentare a Lacului Le­bedelor, cu dansatorii zburînd, la propriu.
Poole privi, ca în transă, timp de cîteva minute, pînă se convinse că era realitate, nu o simulare; nici măcar în vremea sa nu se putea spune cu certitudine. Probabil că baletul se juca într-unul din multele spaţii cu atracţie gravitaţională scăzută, un spaţiu foarte mare, dacă era să judece după unele dintre imagini. Putea fi chiar aici, în Turnul Africa.
Vreau să-ncerc şi eu, se hotărî Poole. Niciodată nu-i iertase pe de-a întregul Agenţiei Spaţiale faptul că-i interzisese una dintre cele mai mari plăceri ale sale, saltul „întîrziat" cu paraşuta, în formaţie, chiar dacă înţelegea scopul urmărit de Agenţie: acela de a nu periclita o investiţie valoroasă. Doctorii erau foarte nemulţumiţi de precedentul său accident cu deltaplanul; din fericire, oasele sale tinere se vinde­caseră complet.
Ei bine, gîndi el, acum nu mă mai poate opri ni­meni, doar dacă profesorul Anderson...
Spre uşurarea lui Poole, doctorul găsi că e o idee excelentă, şi mai fu mulţumit să afle că toate Tur­nurile aveau fiecare Aviarul lor propriu, la nivelul 1/10 G.
În cîteva zile i se luară măsurătorile pentru aripi, care nu erau deloc versiuni mai puţin elegante decît cele purtate de artiştii din Lacul Lebedelor. În loc de pene, exista o membrană flexibilă, şi atunci cînd înşfăcă mînerele ataşate scheletului-cadru Poole realiză că trebuie să fi arătat mai degrabă ca un li­liac, decît ca o pasăre. Oricum, replica lui „Dă-te mai încolo, Dracula!" fu complet irosită pe instructorul său, care se pare că nu auzise de vampiri.
La primele lecţii a fost legat într-un mic har­naşament, pentru a nu se deplasa nicăieri în timp ce învăţa mişcările de bază şi — esenţial — învăţa con­trolul şi stabilitatea. La fel ca multe alte talente dobîndite, nu era atît de uşor pe cît părea.
Se simţea ridicol în acel harnaşament de sigu­ranţă ― cum putea cineva să se rănească la o zecime din gravitaţia normală? — şi se bucură că nu avusese nevoie decît de cîteva lecţii preliminare; cu certitu­dine, pregătirea de astronaut îi fusese de folos. Era, îi spuse instructorul, cel mai bun elev pe care-l antrenase vreodată; sau poate că aşa le spunea tutu­ror elevilor săi.
După vreo zece zboruri libere într-o cameră pătrată, cu latura de 40 de metri, presărată cu ob­stacole pe care le ocolea cu uşurinţă, lui Poole i se dădu voie să execute primul său solo ― şi se simţi din nou de 19 ani, gata să decoleze de pe Aeroclubul Flagstaff, la bordul unui „Cessna" antic.
Numele total neutru de „Aviar" nu-l pregătise deloc pentru spaţiul propriu-zis în care avea să zboare pentru prima oară. Deşi părea încă şi mai imens decît locul care adăpostea pădurile şi grădinile de la nivelul lunar, era de cam aceeaşi mărime, de­oarece ocupa, şi el, un etaj întreg al Turnului care se îngusta uşor spre vîrf. Încăperea circulară, înaltă de jumătate de kilometru şi avînd diametrul de peste patru kilometri, părea cu adevărat enormă, deoarece în ea nu exista nici un detaliu de care ochiul să se agaţe. Şi pentru că pereţii erau de un bleu-pal uni­form, senzaţia de spaţiu infinit se impunea aproape convingătoare.
Poole nu crezuse afirmaţia lăudăroasă a instruc­torului ― „Poţi avea orice decor pofteşti" ― şi inten­ţiona să-i arunce ceea ce credea el a fi o provocare imposibilă. Dar la acest prim zbor, la ameţitoarea altitudine de cincizeci de metri, nu existau repere vizuale. Bineînţeles, o cădere de la înălţimea echiva­lentă, de cinci metri, la înzecită gravitaţie a Pămîn­tului, putea rupe gîtul cuiva; oricum, era improbabil să se rănească, chiar şi uşor, pentru că podeaua era acoperită cu o reţea de cabluri flexibile. De altfel, în­treaga cameră era o trambulină gigantică; cineva s-ar putea distra pe cinste aici, gîndi Poole, chiar şi fără aripi.
Cu bătăi ferme, orientate în jos, Poole se ridică în aer. Aproape instantaneu, i se păru, că se afla la o sută de metri înălţime, şi continua să se ridice.
— Încetineşte, îi spuse instructorul de zbor. Nu pot ţine ritmul cu tine.
Poole se încordă, şi încercă o mică rostogolire. Se simţea aerian, şi lipsit de greutate (mai puţin de zece kilograme!), şi se întrebă dacă nu cumva crescuse concentraţia de oxigen în aer.
Era minunat, foarte diferit de gravitaţia zero, pentru că solicita efort fizic. Cea mai apropiată ex­perienţă, ca senzaţie, era scufundarea; şi-ar fi dorit să fie şi păsări în jur, pentru a ţine locul peştilor ex­otici coraliferi care-l însoţiseră atît de des de-a lun­gul recifelor tropicale.
Instructorul îl îndemnă să execute o serie de manevre ― rostogoliri, loopinguri, zbor pe spate, pla­nare... În cele din urmă, spuse:
— Nu te mai pot învăţa nimic altceva. Acum, să admirăm priveliştea.
Pentru o clipă, Poole aproape că pierdu controlul, aşa cum probabil era de aşteptat să fi făcut. Deoa­rece, fără nici cel mai mic avertisment, fu înconjurat de munţi înzăpeziţi, în timp ce se îndrepta către o trecătoare apropiată, la numai cîţiva metri de cîteva stînci îngrijorător de ascuţite.
Bineînţeles, nu putea fi adevărat; aceşti munţi erau la fel de lipsiţi de substanţă ca şi norii, şi ar fi putut zbura direct prin ei, dacă ar fi dorit. Totuşi, se îndepărtă de creastă (era un cuib de vultur pe stîncă ieşind în afară, aproape de el, în care se găseau două ouă pe care simţea că le-ar fi putut atinge dacă s-ar fi apropiat) şi se îndreptă către un spaţiu mai des­chis.
Munţii dispărură; brusc, se făcu noapte. Şi atun­ci răsăriră stelele — nu cele cîteva mii amărîte de pe cerul sărăcăcios al Pămîntului, ci puzderii fără de număr. Şi nu numai stele, ci şi vîrtejurile spiralate ale galaxiilor mai îndepărtate, abundentele, învăl­măşitele adunături luminoase de corpuri globulare.
Asta chiar că nu mai putea fi real, chiar dacă ar fi fost transpus magic într-o lume în care ar fi exis­tat un astfel de cer. Pentru că galaxiile se micşorau chiar în timp ce le privea, stelele păleau, explodau, se năşteau în maternităţi stelare de văpaie străluci­toare. La fiecare secundă trebuie să fi trecut un mi­lion de ani...
Copleşitorul spectacol dispăru la fel de repede pe cît apăruse; era înapoi în cerul pustiu, cu excepţia in­structorului, în cilindrul pustiu al Aviarului.
— Cred că este de-ajuns pentru o zi, spuse in­structorul, care plana la cîţiva metri deasupra lui Poole. Ce decor ţi-ar plăcea pentru data viitoare?
Poole nu ezită. Zîmbind, dădu imediat răspun­sul.


11. AICI SÎNT DRAGONI

Nu crezuse ca asta să fie posibil, chiar cu teh­nologia acestei zile şi epoci. Cîţi terabiţi ― pentabiţi ― care era termenul suficient de mare pentru a fi potrivit? ― de informaţie trebuie să se fî acumulat de-a lungul secolelor, şi în ce mediu de stocare? Mai bine nu se gîndea la asta, şi urma sfatul Indrei: „Uită că eşti inginer şi pur şi simplu bucură-te".
Cu siguranţă că acum se bucura, deşi plăcerea îi era amestecată cu un sentiment de nostalgie aproape copleşitor. Pentru că zbura, sau aşa părea, la o alti­tudine de circa doi kilometri, deasupra peisajului spectaculos şi neuitat al copilăriei sale. Bineînţeles, perspectiva era falsă, din moment ce Aviarul era înalt de numai 500 de metri, însă iluzia era perfectă.
Înconjură craterul Meteor, amintindu-şi de cîte ori se căţărase pe laturile sale în cursul perioadei de început a pregătirii sale de astronaut. Ce incredibil era că originile sale fuseseră puse la îndoială de cine­va, la fel şi acurateţea numelui său! Totuşi, chiar din secolul XX, arheologi cu reputaţie contestaseră ipoteza potrivit căruia ar fi fost vulcanic, dar abia în zorii Erei Spaţiale s-a acceptat ― cu greu ― faptul că toate planetele se aflau încă sub un bombardament continuu.
Poole era absolut sigur că viteza sa de deplasare, confortabilă, era mai aproape de 20 decît de 200 de kilometri pe oră, şi totuşi ar fi putut ajunge în oraşul Flagstaff în mai puţin de un sfert de ceas. Acolo erau domurile strălucitoare ale Observatorului Lowell, pe care-l vizitase atît de des în tinereţe şi al cărui per­sonal prietenos fusese, fără îndoială, hotărîtor în alegerea carierei sale. Se întreba uneori ce profesie ar fi avut dacă nu se năştea în Arizona, foarte aproape chiar de locul în care luaseră naştere cele mai influente şi mai persistente fantezii despre Marte. Poate că era doar o închipuire, dar Poole cre­zu că zăreşte mormîntul unic al lui Lowell, aproape de marele telescop care-i alimentase visele.
Din ce an, ce anotimp, fusese luată această ima­gine? Presupuse că ea provenea de la sateliţii-spion care supravegheau lumea la începutul secolului XXI. Nu putea să fi fost înregistrată într-o perioadă mult mai tîrzie decît aceea în care trăise el, întrucît întin­derea oraşului era exact aşa cum şi-o amintea. Poate că dacă ar coborî şi mai jos ar reuşi să se vadă...
Dar ştia că ipoteza era absurdă; descoperise că asta era cea mai bună poziţie în care putea ajunge. Dacă se apropia şi mai mult, imaginea ar fi început să se destrame, dînd la iveală pixelii din care era compusă. Era mai bine să păstreze distanţa, pentru a nu distruge acea iluzie frumoasă.
Şi iată ― incredibil! ― părculeţul în care se jucase cu prietenii săi din şcoală şi liceu. Administratorii oraşului se certau mereu asupra menţinerii sale, pe măsură ce alimentarea cu apă devenea tot mai pro­blematică. Ei bine, cel puţin supravieţuise pînă acum, oricînd ar fi fost asta.
Apoi un alt gînd îi aduse lacrimi în ochi. De cîte ori se întorcea acasă de la Houston, sau pleca spre Lună, păşea pe aceste alei înguste alături de iubitul său ogar, aruncîndu-i beţe pentru a le aduce, aşa cum omul şi cîinele făcuseră din vremuri imemoriale.
Poole sperase din tot sufletul ca Rikki să mai fi fost acolo pentru a-l întîmpină la întoarcerea de pe Jupiter, şi la plecare îl lăsase în grija fratelui său mai mic, Martin. Aproape că pierdu controlul şi plonjă cîţiva metri înainte să se redreseze, în clipa în care, încă o dată, înfruntă crudul adevăr că atît Martin, cît şi Rikki, erau oale şi ulcele de multe secole.
Cînd vederea îi reveni la normal, observă că linia întunecată a Marelui Canion era abia vizibilă în de­părtare. Se gîndea dacă s-o ia într-acolo — începuse să obosească ― cînd deveni conştient că nu era singur pe cer. Ceva se apropia de el, şi era sigur că nu un zburător uman. Cu toate că aici era dificil să apre­ciezi distanţele, părea mult prea mare.
„Ei bine, îşi spuse, nu sînt prea surprins să în­tîlnesc un pterodactil în acest loc, ba chiar e ceva la care mă aşteptam. Sper că-i prietenos, sau că-l pot întrece în viteză dacă nu este. O, nu!"
Nu greşise prea mult crezînd că era vorba de un pterodactil: erau şanse opt din zece să fi fost adevărat. Ceea ce se apropia acum de el, cu fîlfîiri uşoare ale marilor sale aripi din piele, era un dragon ieşit parcă direct din ţara Minunilor. Şi, pentru a completa această impresie, pe spatele său călărea o femeie frumoasă.
Cel puţin Poole presupuse că era frumoasă. Ima­ginea tradiţională era obturată de un detaliu minor ― jumătate din faţa ei era acoperită de o uriaşă pe­reche de ochelari, care puteau proveni direct din ca­bina de pilotaj a unui avion biplan din primul război mondial.
Poole plană la înălţime medie, ca un înotător care calcă apa, pînă ce monstrul se apropie de el su­ficient de mult pentru a-i auzi fîlfîitul aripilor. Chiar şi atunci cînd fu la numai 20 de metri distanţă, nu putea fi sigur dacă este o maşină sau un bio-robot; probabil că era o combinaţie între cele două.
Apoi uită de dragon, deoarece călăreaţa îşi scoa­se ochelarii.
Problema clişeelor, remarca un filosof, probabil în timp ce căsca, este că sînt atît de plictisitor de ade­vărate.
Dar „dragostea la prima vedere" nu este nicioda­tă plictisitoare.


Danil nu-i putu oferi nici o informaţie, dar nici Poole nu se aşteptase să poată. Însoţitorul său ubicum ― care cu siguranţă nu servea muştarul ca un valet ― părea atît de limitat în funcţiuni încît Poole se întreba uneori dacă nu este handicapat mintal, oricît de improbabilă ar fi părut această posibilitate, Înţelegea modul de funcţionare a tuturor aparatelor casnice, îndeplinea ordinele simple cu rapiditate şi eficienţă, şi ştia să se orienteze prin Turn. Dar asta era tot; era imposibil să aibă o conversaţie inteligentă cu el, şi toate întrebările politicoase despre părinţii săi erau întîmpinate cu o privire albă, expresie a in­capacităţii de înţelegere. Poole se întreba dacă Danil era un robot biologic.
Oricum, Indra îi dădu imediat răspunsul de care avea nevoie:
— A, ai întîlnit-o pe Lady Dragon!
— Aşa îi spuneţi voi? Care este numele ei real? Şi poţi să-mi faci rost de Identul ei? Nu am fost chiar în situaţia în care să ne fi strîns mîinile.
— Bineînţeles, no problemo.
— De unde ai învăţat asta?
Indra păru neobişnuit de surprinsă.
— Nu-mi aduc aminte, dintr-o carte sau un film vechi. Nu-i o expresie bună?
— Nu şi dacă ai mai mult de 15 ani.
— O să încerc să ţin minte. Acum spune-mi ce s-a întîmplat, dacă nu vrei să mă faci geloasă.
Erau deja atît de buni prieteni, încît puteau dis­cuta orice subiect cu o francheţe totală. Într-adevăr, se lamentaseră rîzînd de lipsa oricărei atracţii romantice reciproce, deşi o dată Indra comentase: „Cred că dacă am eşua vreodată pe un asteroid pustiu, fără şanse de a fi salvaţi, am putea ajunge la o înţelegere".
— Mai întîi spune-mi cine este.
— Numele ei este Aurora McAuley; printre multe alte lucruri este preşedintele Societăţii pentru Anacronisme Creative. Şi dacă ai crezut că dragonul este impresionant, aşteaptă pînă vei vedea alte cîte­va dintre ― ah! ― celelalte creaţii. Cum ar fi Moby Dick, şi o întreagă grădină zoologică la care Mama Natură nu s-ar fi gîndit niciodată.
E prea frumos pentru a fi adevărat, gîndi Poole.
Eu sînt cel mai mare anacronism de pe Pămînt.


12. FRUSTRARE

Pînă acum, aproape că uitase discuţia cu psiho­logul Agenţiei Spaţiale.
— Vei fi plecat de pe Pămînt poate pentru mai mult de trei ani. Dacă doreşti, îţi pot face un implant anafrodisiac inofensiv, care va rezista pe durata în­tregii misiuni. Promit că mă voi revanşa atunci cînd te întorci acasă.
— Nu, mulţumesc, răspunsese Poole, încercînd să-şi păstreze mina serioasă. Cred c-o să mă descurc.
Totuşi devenise suspicios după a treia sau a pa­tra săptămînă în spaţiu; la fel şi Dave Bowman.
— Am observat şi eu, îi spusese Dave. Pun pariu că afurisiţii ăştia de doctori ne-au pus ceva în mîn­care.
Orice-ar fi fost acel ceva, dacă exista cu adevărat, în mod sigur dispăruse în lunga perioadă de inacti­vitate prin care trecuse. Pînă acum Poole fusese prea ocupat pentru a se implica în vreo complicaţie emoţională, şi refuzase generoasele oferte primite de la cîteva doamne tinere (şi nu prea tinere). Nu era sigur dacă motivul era unul fizic, sau faima sa era cea care le atrăsese; poate că nu fusese vorba decît de o simplă curiozitate faţă de un om care, după cum ştiau toate, putea să le fi fost strămoş situat cu 20-30 de generaţii în trecut.
Spre încîntarea lui Poole, Identul domnişoarei McAuley îi oferi informaţia că ea era liberă — nu avea nici o relaţie în acel moment ― şi o contactă fără a mai pierde timpul. În 24 de ore călărea pe şa, cu braţele plăcut petrecute pe după mijlocul ei. Află cu această ocazie că ochelarii de aviator erau o idee bună, pentru că Draco era în întregime robotizat, şi putea zbura lesne cu o sută de kilometri pe oră. Poole se îndoia că un dragon adevărat ar fi putut atinge o asemenea viteză.
Nu fu surprins că mereu schimbătoarele peisaje de sub ei erau parcă izvorâte din legendă. Ali Baba agită braţul furios înspre ei, după ce-i răsturnaseră covorul zburător, strigîndu-le: „Uitaţi-vă mai bine pe unde mergeţi!" Probabil că se afla la mare distanţă de Bagdad, pentru că turnurile de vis în jurul cărora se roteau acum puteau fi numai în Oxford.
Aurora îi confirmă presupunerea şi apoi îi arătă ceva jos:
— Acela este localul — circiuma — în care Lewis şi Tolkien obişnuiau să-i primească pe prietenii lor, familia Inkling. Şi uită-te la rîu ― la bărcuţa care abia a ieşit de sub pod — le vezi pe cele două fetiţe şi pe reverend.
— Da, strigă el încet, împotriva curentului uşor de aer creat de deplasarea lui Draco. Şi presupun că una dintre ele este Alice.
Aurora se întoarse către el şi-i zîmbi peste umăr; părea cu adevărat încîntată.
— Foarte corect, este o replică fidelă, bazată pe fotografiile Reverendului. Mi-era teamă că n-o să ştii. Atît de mulţi oameni au încetat să mai citească la scurt timp după epoca ta.
Poole simţi un sentiment de satisfacţie.
Cred că am mai trecut un test, îşi spuse el încre­zător. Călăritul lui Draco trebuie să fi fost primul. Mă întreb cîte or mai fi, oare? Lupte cu săbii?
Dar n-a mai fost nici unul, iar răspunsul la ime­moriala întrebare „Mergem la tine sau la mine?" a fost: la Poole.


Dimineaţa următoare, şocat şi umilit, luă legă­tura cu profesorul Anderson.
— Totul mergea splendid, se lamentă el, cînd deodată a devenit isterică şi m-a împins deoparte. Mi-a fost teamă că am lovit-o cumva... Apoi a aprins lumina — stătusem pe întuneric — şi a sărit jos din pat. Bănuiesc că mă holbam ca un prost... Rîse amar.
— Cu siguranţă că merita să te holbezi la ea...
— Sînt sigur de asta. Continuă.
— După cîteva minute s-a relaxat şi mi-a spus ceva ce nu voi putea uita niciodată.
Anderson aşteptă răbdător ca Poole să-şi revină.
— Mi-a spus: "Îmi pare rău, Frank. Puteam să ne distrăm pe cinste. Dar n-am ştiut că ai fost... muti­lat.
Profesorul păru uimit, dar numai pentru o clipă.
— Oh, înţeleg. Şi mie îmi pare rău, Frank ― poate că trebuia să te avertizez. În cei treizeci de ani de meserie ai mei, n-am mai văzut decît vreo şase cazuri, toate motivate medical, care sigur nu ţi s-ar aplica şi ţie. Circumcizia avea rostul său în perioa­dele de timp primitive, ca mijloc de apărare împotri­va unor boli neplăcute, chiar fatale, în ţările îna­poiate, cu condiţii de igienă îndoielnice. Dar altfel nu există nici o scuză pentru asta, ba sînt mai multe ar­gumente împotriva ei, aşa cum ai descoperit şi tu.
Am căutat în arhive după ce te-am consultat prima oară, şi am descoperit că pe la mijlocul se­colului XXI au existat atîtea operaţii greşite, încît Asociaţia Medicală Americană a fost nevoită să in­terzică circumcizia. Disputele din rîndul medicilor contemporani, pe această temă, sînt foarte hazlii.
— Sînt sigur că da, replică Poole morocănos.
— În unele ţări practica a mai continuat pentru încă un secol, apoi un geniu anonim a creat un slo­gan ― te rog să-mi scuzi vulgaritatea ― „Dumnezeu ne-a creat aşa cum sîntem: circumcizia e o blasfemie". Mai mult sau mai puţin, asta i-a pus capăt. Dar dacă vrei, ar fi uşor să-ţi aranjez un transplant — n-ar fi o premieră în medicină, în nici un caz.
— Nu cred că asta ar merge. Mi-e teamă că o să încep să rîd de fiecare dată.
— Aşa te vreau, deja a început să-ţi treacă.
Oarecum spre propria-i surprindere, Poole îşi dădu seama că estimarea lui Anderson era corectă. Ba chiar se trezi că şi începuse să rîdă.
— Acum ce-i, Frank?
— Societatea pentru Anacronisme Creative a Aurorei. Sperasem că o să am şanse mai mari. Ghi­nionul meu că a descoperit un anacronism pe care nu-l apreciază.


13. STRĂIN ÎNTR-UN TIMP STRĂIN

Indra nu fu atît de înţelegătoare pe cît se aştep­tase; poată că, la urma urmelor, exista ceva gelozie sexuală în relaţia lor. Şi, ceea ce era mult mai grav, drept Eşecul Dragonului dusese la prima lor ceartă adevărată.
A început destul de inocent, cînd Indra s-a plîns:
— Oamenii mă întreabă mereu de ce mi-am de­dicat viaţa studierii unei perioade atît de oribile a is­toriei, şi a spune că au fost altele chiar mai rele nu e tocmai un răspuns.
— Atunci de ce eşti interesată de secolul meu?
— Pentru că marchează tranziţia de la barbarie la civilizaţie.
— Mersi. Spune-mi Conan.
— Conan? Singurul pe care-l ştiu este bărbatul care l-a creat pe Sherlock Holmes.
— Nu contează, îmi pare rău că te-am întrerupt. Desigur, noi, cei din societăţile dezvoltate, ne cre­deam civilizaţi. Cel puţin războiul nu mai era ceva respectabil, iar Naţiunile Unite făceau mereu tot po­sibilul să stopeze conflictele care izbucneau.
— Fără prea mare succes; cam în trei cazuri din zece. Dar ceea ce considerăm incredibil este felul în care oamenii ― pînă în anul 2000! ― acceptau calmi comportamente pe care le-am califica drept atroce. Şi credeau în cel mai stupefiant...
— Stupefiant.
— ... nonsens, pe care cu certitudine l-ar respin­ge orice persoană raţională.
— Exemple, te rog.
— Ei bine, acea lipsă de atitudine a voastră de-a dreptul trivială m-a îndemnat să fac ceva cercetări, şi-am fost consternată de ceea ce am descoperit. Şti­ai că în fiecare an, în unele ţări, mii de fetiţe erau mutilate hidos pentru a-şi păstra virginitatea? Multe dintre ele mureau, dar autorităţile închideau ochii.
— Sînt de acord că e cumplit, dar ce putea face guvernul meu?
— Multe lucruri, dacă vroia. Dar asta ar fi ofen­sat oamenii care-l aprovizionau cu petrol şi-i cum­părau armele, cum ar fi minele antipersonal, care au ucis sau desfigurat civili, cu zecile de mii.
— Nu înţelegi, Indra. Adesea nu aveam de ales; nu puteam reforma întreaga lume. Şi oare nu spu­sese cineva „Politica este arta posibilului"?
— Foarte adevărat, şi de-asta este acceptată doar de minţile inferioare. Geniilor le place să abor­deze imposibilul.
— Ei, mă bucur că ai o rezervă mare de geniu, aşa că poţi aşeza lucrurile la locul lor.
— Simt oare o urmă de sarcasm? Mulţumită computerelor noastre putem face experienţe politice virtuale, înainte de a încerca să le punem în practică. Lenin a fost ghinionist; s-a născut cu o sută de ani prea devreme. Comunismul rusesc ar fi putut func­ţiona, cel puţin pentru o perioadă, dacă ar fi existat circuite integrate la acea vreme. Şi ar fi reuşit să-l evite pe Stalin.
Poole era în permanenţă uluit de cunoştinţele pe care le avea Indra despre timpul său ― după cum şi de ignoranţa cu care ea lua drept bune atît de multe lucruri. Într-un fel, el avea o problemă inversă. Chiar dacă ar fi trăit suta de ani care i se promisese cu atîta siguranţă, n-ar fi putut învăţa vreodată suficient de mult cît să se simtă acasă. În orice conversaţie ar fi existat referiri pe care nu le înţelegea, şi glume care îl depăşeau cu totul. Mai rău încă, s-ar fi simţit me­reu pe cale de a face un pas greşit, aproape de a crea un dezastru social care i-ar fi stînjenit pînă şi pe cei mai buni prieteni ai săi...
... Cum a fost atunci cînd lua cina, din fericire în apartamentul său, cu Indra şi profesorul Anderson. Felurile de mîncare care ieşeau din bucătăria auto­mată erau întotdeauna perfect acceptabile, fiind con­cepute pentru a se potrivi cerinţelor sale fiziologice. Dar cu certitudine ele nu ofereau nici un motiv de încîntare, şi ar fi fost coşmarul unui gurmand din secolul XXI.
Apoi, într-o zi, apăru un fel de mîncare surprin­zător de gustos, care îi readuse viu în minte vînăto­rile de cerbi şi fripturile la grătar din tinereţe. Ori­cum, exista ceva străin, legat atît de aromă cît şi de consistenţă, aşa că Poole puse întrebarea evidentă.
Anderson abia dacă zîmbi, dar Indra îl privi cîte­va secunde cu expresie de parcă ar fi stat să vomite. După care îşi reveni şi spuse:
— O să-i spui tu, după ce terminăm de mîncat.
Cu ce-oi fi greşit acum? se întrebă Poole. Jumă­tate de oră mai tîrziu, cu Indra preocupată ostenta­tiv de ecranul video din cealaltă parte a camerei, cunoştinţele sale despre Mileniul Trei făcură încă un progres important.
— Mîncare făcută din cadavre era pe cale de a dispărea din meniul zilnic chiar din timpul tău, ex­plică Anderson. Creşterea de animale pentru a le — uh — mînca devenise imposibilă din punct de vedere economic. Nu ştiu ce suprafaţă de teren era necesară pentru hrănirea unei singure vaci, dar cu plantele pe care le putea produce se puteau hrăni zece oameni. Şi poate chiar o sută, folosind tehnici hidroponice.
Dar ceea ce a pus capăt întregii aceste afaceri odioase a fost nu economia, ci boala. A început întîi la vite, după care s-a extins şi la alte animale — un fel de virus, cred, care afecta creierul şi provoca o moarte teribilă. Deşi în cele din urmă s-a găsit un leac, era prea tîrziu pentru a mai da timpul înapoi şi, oricum, hrana sintetică era deja mult mai ieftină şi puteai să-i dai orice aromă doreai.
Aducîndu-şi aminte de săptămînile în care servise acea mîncare satisfăcătoare, dar deloc gus­toasă, Poole avea puternice rezervă în această pri­vinţă. Pentru ce, atunci, mai avea acele vise melan­colice despre cotlete la grătar şi fripturi Cordon Bleu? se întrebă el.
Alte vise erau mult mai tulburătoare, şi se temea că nu peste mult timp avea să-i ceară lui Anderson asistenţă medicală. In pofida a tot ceea ce fusese făcut pentru a-l determina să se simtă ca acasă, stranietatea şi complexitatea nemăsurată a acestei lumi noi începuseră să-l copleşească. În timpul som­nului, ca într-un efort inconştient de a evada, reve­nea adesea la viaţa de dinainte; dar asta nu făcea decît să înrăutăţească lucrurile atunci cînd se trezea.
Nu fusese o idee bună să călătorească în Turnul America şi să privească în jos, în realitate, nu simu­lat, la locurile în care copilărise. Cu ajutor optic, cînd atmosfera era clară, putea vedea atît de aproape încît distingea clar fiinţele umane care-şi vedeau de tre­burile lor, uneori de-a lungul unor străzi pe care şi le amintea...
Şi întotdeauna, în spatele gîndurilor sale, era cu­noaşterea faptului că acolo, jos, au trăit odată toţi cei pe care îi iubise vreodată. Mama, tatăl (înainte de a pleca cu Cealaltă Femeie), dragii de unchiul George şi mătuşa Lil, fratele Martin şi, nu în ultimul rînd, o serie de cîini, începînd cu blînzii căţeluşi din frage­da sa pruncie şi terminînd cu Rikki.
Mai presus de orice, exista amintirea ― şi mis­terul ― Helenei...
Începuse ca o relaţie obişnuită, în zilele de în­ceput ale pregătirii sale de astronaut, dar devenise din ce în ce mai serioasă pe măsură ce anii treceau. Chiar înainte de a pleca pe Jupiter, hotărîseră să se căsătorească, atunci cînd se va întoarce.
Şi dacă n-o făcea, Helena dorea să aibă copilul pe care îl concepuseră împreună. Îşi mai putea aminti amestecul de solemnitate şi ilaritate cu care făcuseră aranjamentele necesare...
Acum, o mie de ani mai tîrziu, în ciuda efortu­rilor sale, nu fusese în stare să afle dacă Helena îşi îndeplinise promisiunea. La fel cum existau „pete albe" în propria-i memorie, aşa erau şi în bazele de date comune ale omenirii. Cea mai mare dintre aces­tea fusese creată de devastatorul impuls electromag­netic provocat de impactul asteroidului din 2034, care ştersese cîteva procente bune din banca de in­formaţii a lumii, în pofida tuturor copiilor şi a sis­temelor de siguranţă existente. Poole nu se putu opri să nu se întrebe dacă printre exabiţii pierduţi defi­nitiv nu se găseau şi datele sale. Chiar şi acum, des­cendenţii săi din cea de-a 30-a generaţie se puteau plimba pe Pămînt, dar el n-avea s-o ştie niciodată.
Fusese ceva mai uşurat descoperind că, spre deo­sebire de Aurora, cîteva dintre femeile acestei vremi nu-l considerau a fi un bun deteriorat. Dimpotrivă, adesea ele găseau excitantă mica sa „deformaţie", dar această reacţie uşor bizară făcea imposibilă pentru Poole stabilirea oricărei relaţii mai apropiate. Nici nu era nerăbdător s-o facă; tot ceea ce-i trebuia cu adevărat era acel exerciţiu sănătos, pur fizic.
Pur fizic ― ăsta era necazul. Nu mai avea nici un scop în viaţă. Şi greutatea prea multor amintiri îl copleşea; parafrazînd titlul unei cărţi celebre pe care o citise în tinereţe, îşi spunea deseori: „Sînt un străin într-un timp străin".
Fuseseră cîteva ocazii în care privise în jos la su­perba planetă pe care ― dacă urma sfaturile medicu­lui ― nu va mai putea păşi niciodată, şi se întrebase cam cum ar fi să aibă un al doilea contact cu vidul spaţiului. Deşi nu era uşor de trecut prin ecluze fără a declanşa un semnal de alarmă, acest lucru putea fi făcut totuşi; la fiecare cîţiva ani, un sinucigaş hotă­rît traversa meteoric atmosfera Pămîntului.
Se putea la fel de bine ca eliberarea să fie pe drum, dintr-o direcţie cu totul neaşteptată.


— Sînt încîntat să vă întîlnesc, domnule coman­dant Poole, pentru a doua oară.
— Regret, nu-mi amintesc, dar văd atît de mulţi oameni...
— Nu-i nevoie să vă scuzaţi. Prima dată a fost în jurul planetei Neptun.
— Căpitane Chandler, ce plăcere! Vă pot servi cu ceva de la bucătăria automată?
— Orice cu peste 20 la sută alcool ar fi bun.
— Şi cum de v-aţi întors pe Pămînt? Mi s-a spus că nu veniţi niciodată mai aproape de Soare decît or­bita lui Marte.
— Aproape adevărat ― deşi m-am născut aici, cred că e un loc murdar şi împuţit; prea mulţi oa­meni, numărul lor tinde din nou către un miliard.
— Erau mai bine de zece miliarde pe vremea mea. Apropo, aţi primit mesajul meu de mulţumire?
— Da, şi ştiu că ar fi trebuit să vă contactez. Dar am aşteptat pînă m-am îndreptat din nou către Soare. Deci iată-mă. În sănătatea dumneavoastră!
În timp ce căpitanul dădea gata băutura cu o viteză impresionantă, Poole încerca să-şi analizeze musafirul. Bărbile — chiar şi ciocuri mici precum al lui Chandler ― erau extrem de rare în această societate, şi nu cunoscuse niciodată vreun astronaut care să aibă una; nu se potriveau cu căştile spaţiale. Bineînţeles, un căpitan putea petrece cîţiva ani între două EVA, şi oricum majoritatea treburilor din exte­rior erau executate de roboţi, însă întotdeauna exista riscul neprevăzutului, cînd cineva era nevoit să îm­brace grabnic costumul. Era evident că Chandler era un fel de excentric, pe placul lui Poole.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Dacă nu-ţi place Pămîntul, ce cauţi aici?
— Ah, în mare iau legătura cu vechii mei prieteni, e minunat să scapi de întîrzierile de cîteva ore, şi să porţi o conversaţie în timp real! Dar, evident, nu acesta e motivul. Găleata mea ruginită trebuie re­echipată la docurile de sus. Şi armura trebuie înlo­cuită; cînd se subţiază la mai puţin de cîţiva cen­timetri nu dorm prea bine.
— Armura?
— Scutul împotriva prafului. Nu era o problemă aşa de mare pe vremea ta, nu? Dar e un mediu mur­dar în jurul planetei Jupiter, iar viteza noastră de croazieră este în mod normal de cîteva zeci de mii de kilometri — pe secundă! Aşa se naşte un răpăit uşor şi continuu, ca atunci cînd cad picăturile de ploaie pe acoperiş.
— Glumeşti!
— Bineînţeles. Dacă am auzi ceva cu adevărat, am fi morţi; acest gen de neplăceri se întîmplă foarte rar ― ultimul accident serios s-a produs acum două­zeci de ani. Cunoaştem toate vîrtejurile de comete, unde se află marea parte a gunoiului, şi le evităm cu prudenţă, mai puţin atunci cînd luăm viteză pentru a aduna gheaţă. Dar de ce nu vii la bord, să arunci o privire, înainte de a decola spre Jupiter.
— Aş fi încîntat... Jupiter ai spus?
— Ei, Ganymede, bineînţeles — Anubis City. Avem o groază de lucru acolo, şi cîţiva dintre noi au familii pe care nu le-au mai văzut de cîteva luni.
Poole abia dacă-l mai auzea.
Deodată, pe neaşteptate şi probabil nu prea de­vreme, găsise un motiv pentru a trăi.
Comandantul Frank Poole era genul de om care detesta să lase un lucru neterminat, şi cîteva firicele de praf cosmic, chiar mişcîndu-se cu cîteva mii de kilometri pe oră, nu erau în măsură să-l descurajeze.
Avea o treabă neterminată pe o lume care cînd­va se numise Jupiter.



II. GOLIATH


14. ADIO PÂMÎNTULUI

„Tot ce-ţi doreşti, în limitele rezonabilului", i se spusese. Frank Poole nu era sigura dacă gazdele sale vor considera că întoarcerea sa pe Jupiter era o cerere rezonabilă; nici măcar el nu era sigur de asta, şi începuse să se răzgîndească.
Deja se afundase într-o sumedenie de aranja­mente, cu cîteva săptămîni înainte. Multe dintre ele le-ar fi abandonat bucuros, dar erau cîteva la care i-ar fi părut rău să renunţe. În special, nu suporta să-i dezamăgească pe elevii din ultimul an al fostu­lui său liceu ― ce uimitor că încă exista! ― care tre­buiau să-l viziteze luna viitoare.
Oricum, fu uşurat, şi puţin surprins, cînd atît Indra, cît şi profesorul Anderson au fost de acord că-i o idee excelentă. Pentru prima oară, îşi dădu seama că ei fuseseră îngrijoraţi de sănătatea sa mentală; poate că o vacanţă în afara Pămîntului ar fi cel mai bun leac posibil.
Şi, mai important decît orice, căpitanul Chandler era încîntat.
— Îţi dau cabina mea, promisese el. O s-o dau pe secund afară din cabina ei.
Din cînd în cînd, Poole se întreba dacă Chandler, cu barba şi insolenţa sa, nu era un alt anacronism. Şi-l putea lesne închipui pe puntea unui trimaran obosit, cu drapelul piraţilor fluturînd deasupra.
O dată ce se hotărîse, evenimentele începură să se deruleze cu o viteză surprinzătoare. Acumulase foarte puţine bunuri, din care încă şi mai puţine avea nevoie să ia cu el. Cel mai important era Miss Pringle, secretara şi alter ego-ul său electronic, acum depozitarul ambelor sale vieţi, şi micul pachet de „dischete" aferent.
Miss Pringle nu era mai mare decît un palmtop din vremea sa, şi stătea de obicei, precum Coltul 45 din Vestul Sălbatic, într-o teacă la centură. Putea să comunice cu ea prin voce sau prin intermediul căştii, prima sa îndatorire fiind să aceea de a filtra infor­maţiile şi a acţiona ca un tampon cu lumea exte­rioară. Ca orice secretară bună, ea ştia cînd să răspundă, în forma potrivită: „Vă fac imediat legătura" sau, mult mai des, „Regret, domnul Poole este ocupat. Vă rog înregistraţi mesajul şi vă vom contacta imediat ce va fi posibil". De obicei, asta însemna niciodată.
Erau puţine persoane de la care să-ţi ia rămas bun; deşi conversaţiile în timp real erau imposibile din cauza vitezei lente a undelor radio, avea să păs­treze constant legătura cu Indra şi Joe, singurii pri­eteni adevăraţi pe care şi-i făcuse.
Cumva spre surpriza sa, Poole realiză că o să-i lipsească enigmaticul dar folositorul său „valet", pen­tru că va trebui să rezolve singur puzderia de lucruri simple care trebuiau făcute în fiecare zi. Danil se în­clină uşor atunci cînd se despărţiră, dar în rest nu arătă nici un semn de emoţie, în timp ce mergeau către partea exterioară a curbei marii roţi giratorii, la 36.000 de kilometri deasupra Africii Centrale.

* * *

— Nu sînt sigur, Dim, că vei aprecia comparaţia. Dar ştii de ce îmi aminteşte Goliath?
Erau acum aşa de buni prieteni, că Poole folosea porecla căpitanului, dar asta se întîmpla numai atunci cînd nu se afla nimeni prin preajmă.
— De ceva rău, presupun.
— Nu chiar. Pe cînd eram copil, am dat peste un teanc de reviste ştiinţifîco-fantastice abandonate de unchiul meu George ― „ştifturi" le spunea, după hîr­tia proastă pe care erau tipărite... majoritatea lor deja se fărîmiţau. Aveau coperţi frumoase, străluci­toare, ilustrînd planete stranii şi monştri — şi, bine­înţeles, nave spaţiale.
Cînd am mai crescut, mi-am dat seama cît de ridicole erau acele nave spaţiale. De obicei, erau propulsate de rachete, dar niciodată nu vedeai re­zervoare de combustibil! Unele dintre ele aveau rîn­duri de geamuri de la un capăt la celălalt, ca vapoa­rele transatlantice. Favorita mea era una cu un uriaş dom de sticlă, o mare seră spaţială...
Ei bine, aceşti vechi artişti au rîs la urmă; păcat că n-au ştiut-o niciodată. Goliath seamănă mai mult cu visele lor decît cu rezervoarele de combustibil zburătoare pe care le lansam noi de la Cape Canaver­al. Motoarele voastre inerţiale par prea frumoase pentru a fi adevărate ― fără mijloace de sprijin vizi­bile, rază de acţiune şi viteză nelimitate... uneori cred că eu sînt cel care visează.
Chandler rîse, şi arătă spre priveliştea din exte­rior:
— Pare asta a fi un vis?
Era pentru prima oară cînd Poole vedea un ori­zont adevărat de cînd venise în Star City, şi nu era atît de îndepărtat pe cît se aşteptase. La urma urme­lor, se afla în partea exterioară a unei roţi care avea un diametru de şapte ori mai mare decît al Pămîntului, astfel că în mod sigur perspectiva văzută de-a lungul acoperişului acestei lumi artificiale trebuia să se extindă la cîteva sute de kilometri...
De obicei era bun la calcule aritmetice mintale, o însuşire rară chiar şi pe vremea sa, şi probabil că acum era mult mai rară. Formula de aflare a dis­tanţei orizontului era simplă: radical din dublul înăl­ţimii la care te afli înmulţit cu raza ― genul de lucru pe care nu-l uiţi niciodată, chiar dacă vrei...
Să vedem — sîntem la aproximativ opt metri înăl­ţime ― aşa că radical din 16 ― asta-i simplu ― să zi­cem că raza mare este de 40. 000 ― dar înlăturăm cele trei zerouri pentru a afla direct kilometrii ― de patru ori radical din 40 — hmm — puţin peste 25...
Douăzeci şi cinci de kilometri era o distanţă corectă, şi cu siguranţă că nici un spaţioport de pe Pămînt nu fusese atît de gigantic. Chiar dacă ştia foarte bine la ce să se aştepte, era extraordinar să privească nave de cîteva ori mai mari decît demult pierduta Discovery ridicîndu-se nu numai fără zgo­mot, dar şi fără mijloace de propulsie vizibile. Cu toate că lui Poole îi lipseau flăcările şi forţa lansărilor din vechime, trebuia să admită că era mai curat, mai eficient — şi mult mai sigur.
Totuşi, cel mai ciudat lucru dintre toate era să stea aici sus, pe margine, pe orbita geostaţionară pro­priu-zisă, şi să simtă greutate! La numai cîţiva metri distanţă, dincolo de fereastra micului post de obser­vaţie, roboţi utilitari şi cîţiva oameni echipaţi cu cos­tume spaţiale lunecau încet, cu treburile lor; dar în interiorul navei Goliath cîmpul inerţial menţinea atracţia gravitaţională la standardul marţian.
— Sigur nu vrei să te răzgîndeşti, Frank? în­trebă căpitanul Chandler în glumă, în timp ce ieşea pentru a se îndrepta către camera de comandă. Mai avem încă zece minute pînă la decolare.
— N-ar face o impresie prea bună, nu-i aşa? Nu, după cum spuneam pe timpuri, m-am angajat. Gata sau nu, iată-mă.
Poole simţi nevoia să rămînă singur cînd mo­torul porni, şi micul echipaj ― doar patru bărbaţi şi trei femei — îi respectă dorinţa. Probabil că ghiciseră cam cum trebuia să se fi simţit el, părăsind Pămîn­tul pentru a doua oară în ultima mie de ani, şi, din nou, pentru a înfrunta necunoscutul.
Jupiter-Lucifer era de partea cealaltă a Soarelui, iar traiectoria aproape rectilinie a lui Goliath avea să-i ducă aproape de Venus. Poole se uită în faţă în­cercînd să vadă, cu propriii săi ochi, dacă planeta-soră a Pămîntului începuse acum să se potrivească acestei descrieri, după cîteva secole de teraformare.
De la înălţimea de 1.000 de kilometri, Star City părea o gigantică fîşie de metal în jurul ecuatorului terestru, presărată cu lumini de semnalizare, domuri presurizate, şantiere adăpostind nave pe jumătate construite, antene şi multe alte structuri enigmatice. Se micşora încet, pe măsură ce Goliath se îndrepta către Soare, iar în prezent Poole putea să vadă cît de incomplet era: avea găuri uriaşe întărite doar de o reţea de schele, care poate că n-aveau să fie acoperită niciodată.
Acum coborau sub planul inelului; în emisfera nordică iarna era în toi, astfel că haloul subţire care înconjura Star City era înclinat la peste 20 de grade faţă de Soare. Poole putea deja să vadă Turnurile America şi Asia, ca pe nişte strălucitoare fire de aţă întinzîndu-se mult în exterior, dincolo de haloul al­bastru al atmosferei.
Era vag conştient de trecerea timpului, pe mă­sură ce Goliath cîştiga viteză, deplasîndu-se mult mai rapid decît orice cometă atrasă vreodată de Soare din spaţiul interstelar. Pămîntul, aproape plin, încă îi ocupa cîmpul vizual, şi acum putea vedea întreaga lungime a turnului african, care-i fusese casă în viaţa la care tocmai renunţase, poate pentru tot­deauna.
Cînd se aflară la 50.000 de kilometri distanţă, aproape că vedea întregul Star City, ca o elipsă strînsă înconjurînd Pămîntul. Deşi partea îndepăr­tată era abia vizibilă, o rază de lumină pe fundalul înstelat, era înălţător să gîndeşti că rasa umană îşi pusese amprenta pe cer.
Apoi Poole îşi aminti de inelele lui Saturn, infinit mai glorioase. Inginerii în astronautică mai aveau mult, foarte mult, pînă să se apropie de realizările Naturii.
Sau, dacă acesta era cuvîntul potrivit, ale lui Deus.


15. TRANZITAREA PLANETEI VENUS

Cînd se trezi în dimineaţa următoare, erau deja lîngă Venus. Dar uriaşul, ameţitorul disc al planetei încă acoperite de nori statici şi deşi, nu era cel mai şocant obiect de pe cer: Goliath plutea deasupra unei nesfîrşite folii argintii şifonate, strălucind după ti­pare mereu diferite, pe măsură ce nava se deplasa pe deasupra ei.
Poole îşi aminti că în vremea sa existase un artist care învelea clădiri întregi în fîşii de plastic; ce i-ar mai fi plăcut această ocazie de a împacheta mi­liarde de tone de gheaţă într-un ambalaj strălucitor! Doar în acest fel putea fi protejat contra evaporării nucleul unei comete, în călătoria sa de decenii spre Soare.
— Ai noroc, Frank, îi spuse Chandler. E ceva ce nici eu nu am văzut niciodată. Ar trebui să fie spec­taculos. Impactul va avea loc peste o oră. I-am mai dat un mic impuls, pentru a ne asigura că va cădea în locul potrivit. N-am vrea să rănim pe cineva.
Poole îl privi cu uimire.
— Vrei să spui că deja sînt oameni pe Venus?
— Cam cincizeci de oameni de ştiinţă nebuni, în apropiere de Polul Sud. Bineînţeles, sînt bine adă­postiţi în subteran, dar probabil că-i vom zgîlţîi un pic, chiar dacă Nivelul Zero este de cealaltă parte a planetei. Sau poate că ar trebui să spun „Atmosfera Zero", din moment ce vor trece zile pînă ce la supra­faţă va ajunge altceva decît unda de şoc.
În timp ce aisbergul cosmic, scînteind şi strălu­cind în învelişul său protector, se micşora apropiin­du-se de Venus, Poole fu năpădit brusc de o amintire pătrunzătoare. Pomii de Crăciun din tinereţea sa erau împodobiţi cu astfel de ornamente, globuri de­licate de sticlă colorată. Şi comparaţia nu era complet ridicolă; pentru multe familii de pe Pămînt acesta era încă anotimpul potrivit pentru a face daruri, iar Goliath aducea unei alte lumi un cadou nepreţuit.
Imaginea radar a chinuitului peisaj venusian ― vulcani bizari, domuri extraplate şi canioane îngus­te, sinuoase ― domina ecranul principal al centrului de comandă de pe Goliath, dar Poole prefera infor­maţiile furnizate de propriii săi ochi. Deşi impene­trabila mare de nori care acoperea planeta nu dezvăluia nimic din infernul de dedesubt, vroia să vadă ce se va întîmpla atunci cînd cometa furată avea să lovească. În numai cîteva secunde, miriada de tone de hidraţi îngheţaţi care fuseseră culeşi în drumul dinspre Neptun aveau să-şi elibereze întreaga ener­gie...
Strălucirea iniţială fu mult mai puternică decît se aşteptase. Ce ciudat că un proiectil făcut din gheaţă putea genera temperaturi ce trebuie să se fi măsurat în zeci de mii de grade Celsius! Deşi filtrele hubloului absorbiseră toate emisiile de radiaţii ultra­scurte periculoase, albastrul năprasnic al exploziei dovedea că fusese mai fierbinte decît Soarele.
Se răcea cu repeziciune pe măsură ce se lărgea ― trecînd prin galben, oranj, roşu... Unda de şoc prob­abil că se deplasa acum cu viteza sunetului ― şi ce sunet ar fi trebuit să fie! ― aşa că în cîteva minute ar fi trebuit să apară ceva semne vizibile ale trecerii sale peste faţa lui Venus.
Şi iată-l! Doar un mic inel negru, ca un neînsem­nat norişor de praf, care nu sugera deloc dezlănţuirea ciclonică ce trebuie să-şi fi croit calea în afara zonei de impact. În timp ce Poole privea, acesta se extin­dea încet, deşi dată fiind scara fenomenului trebuia să aştepte un minut întreg pînă să fie absolut sigur că se măreşte în dimensiuni.
Oricum, după un sfert de oră era cel mai proe­minent semn de pe planetă. Deşi mai slabă — un gri închis, mai degrabă decît negru ― unda de şoc era acum un cerc zdrenţuit, de peste o mie de kilometri în diametru. Poole presupuse că îşi pierduse simetria iniţială în timp ce traversase marile lanţuri muntoa­se de dedesubtu-i.
Vocea căpitanului Chandler răsună tonifiant din sistemul de comunicaţie al navei:
— Luăm legătura cu Baza Afrodita. Mă bucur să vă spun că nu strigau după ajutor... a scuturat un pic, dar ne aşteptam la asta. Monitoarele ne arată că peste Munţii Nokomis plouă deja — apa se evapora re­pede, dar ăsta-i de-abia începutul. Şi se pare că în Falia Hecate sînt torente, ceva parcă prea frumos pentru a fi adevărat, dar e în curs de verificare
Nu-i invidiez, îşi spuse Poole, dar îi admir, cu siguranţă. Dovedesc că acel spirit al aventurii există încă, în această societate poate mult prea comodă şi prea la locul ei.
— ... şi mulţumim din nou pentru că aţi adus această mică încărcătură la locul potrivit. Cu puţin noroc, şi dacă reuşim să plasăm acel ecran solar pe orbita sincronă, vom avea în ceva timp cîteva mări permanente. Apoi vom putea planta recife de corali, pentru a scăpa de miros, şi a împinge excesul de di­oxid de carbon în afara atmosferei... sperăm că vom trăi s-o vedem şi pe-asta!
Şi eu sper, gîndi Poole, cu o admiraţie tăcută. Se scufundase deseori în mările tropicale de pe Pămînt, contemplînd creaturile ciudate şi colorate, unele atît de bizare încît era greu să crezi că se poate găsi ceva încă şi mai straniu, chiar şi pe planetele altor sori.
— Încărcătura livrată la timp; primirea înregis­trată, rosti căpitanul Chandler cu evidentă satis­facţie. La revedere, Venus ― Ganymede, sosim!


DOMNIŞOARA PRINGLE DOSAR ― WALLACE

Bună, Indra. Da, ai avut mare dreptate. Chiar îmi lipsesc micile noastre certuri. Mă înţeleg foarte bine cu Chandler, iar echipajul m-a tratat la început ― o să rîzi ― cam ca pe o relicvă sfîntă. Dar au început să mă accepte, ba chiar am început să ne tragem de şireturi (cunoşti această expresie idiomatică?).
E agasant să nu poţi desfăşura o conversaţie reală; am traversat orbita lui Marte, aşa că semnalul radio ar avea nevoie de o oră pentru a face drumul dus-întors. Dar există un avantaj, n-o să mă mai poţi întrerupe...
Chiar dacă ne va lua doar o săptămînă pentru a ajungă lîngă Jupiter, credeam că o să am suficient timp pentru a mă relaxa. Nici urmă; degetele mă fur­nicau, şi nu m-am putut abţine să nu mă apuc iar de studiu. Aşa că am început pregătirea de bază, din nou, într-una dintre mini-navetele lui Goliath. Poate că Dim mă va lăsa într-adevăr singur...
Spaţiul nu-i mai mare decît cel de pe Discovery, dar ce diferenţă! În primul rînd, evident, nu foloseşte rachete; nu mă pot obişnui cu luxul motorului inerţial, şi al razei de acţiune nelimitate. Mă pot în­toarce pe Pămînt dacă trebuie, deşi probabil că m-aş simţi ― îţi mai aminteşti cuvintele pe care le-am ros­tit cîndva, şi al căror mesaj l-ai înţeles? ― ca şi cum „aş rupe lanţul".
Cea mai mare diferenţă o constituie, totuşi, sis­temul de comandă. A fost o mare provocare pentru mine să mă pot acomoda cu modul de operare com­plet automat, iar computerul a trebuit să înveţe să-mi recunoască comenzile verbale. La început tre­buia să întrebe din cinci în cinci minute „Chiar asta vreţi să spuneţi?" Ştiu, era mai bine să fi folosit casca, dar încă n-am încredere totală în jucăria asta. Nu-s sigur că mă voi obişnui vreodată cu ceva care-mi citeşte în minte...
Apropo, navetei îi spune Vulturul. E un nume frumos, şi am fost dezamăgit să aflu că nimeni din­tre cei aflaţi la bord nu ştiau că acesta este atît de vechi încît ajunge pînă la misiunile Apollo, cînd am aterizat pentru prima oară pe Lună...
Hm-hm, erau mai multe lucruri pe care doream să ţi le spun, dar mă cheamă căpitanul. Mă întorc în clasă, la revedere, cu dragoste.

STOCHEAZĂ
TRANSMITE


Salut Frank, Indra te sună ― dacă ăsta o fi cu­vîntul potrivit! ― de pe noul meu Mentoscriptor ― cel vechi a făcut o criză de nervi, ha ha — aşa că or să fie o groază de greşeli — n-am timp să mai şi redactez mesajul înainte de a-l trimite. Sper că poţi să-i dai de cap.
SETARECOMUNICARE! Canalul unu-trei ― în­registrare de la doisprezece treizeci — corecţie — de la treisprezece treizeci. Îmi pare rău...
Sper să-mi pot repara unitatea veche, îmi ştia toate artificiile şi abrevierile; poate ar trebui psi-hanalizată ca pe vremea ta ― n-am priceput niciodată cum de-a rezistat atît prostia aia fraudiană ― vroiam să spun freudiană, ha ha.
Asta-mi aduce aminte — ceva de pe la finele sec­olului XX ― s-ar putea să te amuze ― suna cam aşa ― citez — Psihoanaliză — boală contagioasă originară din Viena, circa 1900 — acum eradicată în Europa, dar cu răbufniri ocazionale în rîndul americanilor bogaţi. Am încheiat citatul. Nostim?
Cer scuze din nou ― probleme cu mentoscriptorul — greu să mă concentrez asupra unui subiect —
xz 12L w888 8**** js9812yebdc FIR-AR... STOP ... RECUPERARE
Am făcut ceva greşit? Voi încerca din nou.
Ai pomenit de Danil... îmi pare rău că am ocolit întrebările tale despre el ― ştiu că erai curios ― dar aveam motive bine întemeiate ― îţi aminteşti că l-ai numit o dată non-persoană?... nu prea te-ai înşelat.
Mă mai întrebaseşi despre infracţionalitatea contemporană ― am spus că orice astfel de interes este patologic ― provocat poate de nesfîrşitele programe de televiziune maladive din vremea ta ― nicio­dată nu m-am putut uita eu însumi mai mult de cîte­va minute... dezgustător!
UŞA ― LUAT CUNOŞTINŢĂ! ― A, BUNĂ, MELINDA ― SCUZE ― IA LOC ― APROAPE AM TERMINAT...
Da — crima. Întotdeauna există... Nivelul inferi­or ireductibil al societăţii. Ce să-i faci?
Soluţia voastră ― închisorile. Fabrici de perver­siune sponsorizate de stat — costînd de zece ori veni­tul mediu al unei familii pentru încarcerarea unui singur deţinut! Uluitor de nebunesc... Evident ceva în neregulă cu oamenii care ţipau cel mai tare după noi închisori — ei ar fi trebuit psihanalizaţi! Dar, să fim sinceri ― realmente nici o alternativă înaintea perfecţionării monitorizării şi a controlului — ar tre­bui să fi văzut atunci mulţimile bucuroase spărgînd pereţii penitenciarelor — n-a mai semănat nimic cu asta, decît episodul petrecut în Berlin cu cincizeci de ani mai-nainte!
Da ― Danil. Nu ştiu care a fost fapta sa ― nu ţi-aş spune chiar dacă aş şti ― dar presupun că profilul său psihiatric sugera că ar fi fost — care-i cuvîntul potri­vit? ― balet ― nu, valet. Foarte greu să găseşti oameni pentru anumite slujbe ― nu ştiu cum ne-am fi des­curcat dacă nivelul infracţionalităţii era zero! Oricum, sper că va scăpa curînd de control şi se va în­toarce în rîndul societăţii.
REGRET, MELINDA, APROAPE CĂ AM TER­MINAT!
Asta este, Frank ― salutări lui Dimitri ― proba­bil că eşti la jumătatea distanţei de Ganymede acum ― mă întreb dacă-i vor da jos vreodată pe Einstein, astfel încît să putem vorbi prin spaţiu în timp real!
Sper ca maşinăria asta să se obişnuiască repede cu mine. Altfel ar trebui să caut un procesor de cu­vinte original, din secolul XX... ţi-ar veni să crezi ― acea idioţenie de QWERTYUIOP, de care ţi-a luat vreo două sute de ani ca să te dezbari?
Cu dragoste, la revedere.


Bună, Frank ― iată-mă din nou. Încă mai aştept confirmarea de primire a ultimului meu...
E ciudat că te îndrepţi spre Ganymede, ca şi bunul meu prieten Ted Khan. Dar poate că nu e o co­incidenţă aşa de mare; el a fost atras de aceeaşi enigmă de care eşti şi tu...
În primul rînd ar trebui să-ţi spun cîte ceva des­pre el. Părinţii săi i-au făcut o glumă proastă, punîn­du-i prenumele Theodore. El se prescurtează — dar nu cumva să-i spui vreodată aşa! ― Theo. Înţelegi ce vreau să spun?
Nu mă pot opri să mă întreb dacă asta-i ceea ce-l motiveze. Nu cunosc pe nimeni altcineva care să fi dezvoltat un astfel de interes faţă de religie ― ba nu interes, obsesie! Mai bine te avertizez, poate fi foarte plictisitor.
Apropo, cum mă descurc? Îmi lipseşte vechiul Mentoscriptor, dar se pare că am început să controlez această maşinărie nouă. N-am mai făcut acele greşeli tîmpite, boacăne sau gafe, — cum le spuneaţi voi? — cel puţin pînă acum.
Nu-s sigură că trebuie să-ţi spun asta, dar pore­cla pe care i-am dat-o eu lui Ted este „Ultimul Iezuit". Trebuie să ştii ceva despre ordinul ăsta, era încă foarte activ pe vremea ta.
Uluitori oameni ― adesea mari oameni de ştiinţă ― gînditori superbi ― au făcut teribil de mult bine, la fel de mult cît şi rău. Una dintre ironiile supreme ale istoriei ― căutători sinceri şi strălucitori ai adevă­rului, a căror filozofie era iremediabil distorsionată de superstiţie...
Xuedn2k3jn căprioară21 eidj dwpp
Fir-ar! M-am emoţionat şi am pierdut controlul. Unu, doi, trei, patru... e vremea să vină toată lumea la teatru... aşa e mai bine.
Oricum, Ted posedă acelaşi gen de încăpăţînare; mai bine nu te contrazici cu el, va trece peste tine ca un compresor.
Că veni vorba, ce sînt compresoarele? Foloseau la călcatul hainelor? Cred că-mi dau seama de ce puteau fi neplăcute...
Am necazuri cu Mentoscriptoarele... aluneci prea uşor în toate direcţiile, oricît ai încerca să-ţi impui o anumită disciplină... ceva ce se putea spune şi despre tastaturi, la urma urmelor... sigur am mai zis asta şi înainte...
Ted Khan... Ted Khan... Ted Khan.
Încă este faimos pe Pămînt pentru cel puţin două dintre spusele sale: „Civilizaţia şi religia sînt in­compatibile" şi „Soarta înseamnă să crezi ceea ce ştii că nu-i adevărat". De fapt, nu cred că ultima este originală; dacă este, ar fi cea mai apropiată abordare a unei glume, făcută de el. Nici măcar n-a zîmbit cînd i-am spus bancul meu preferat ― sper că nu l-ai mai auzit... deşi evident datează din vremea ta...
„Decanul se plînge şefului laboratoarelor:
— De ca aveţi voi, oamenii de ştiinţă, nevoie de echipamente atît de scumpe? De ce nu puteţi fi ca Secţia de Matematică, să aveţi nevoie doar de o tablă şi un coş de hîrtie? Sau şi mai bine, ca Secţia Filozofie, care nu are nevoie nici măcar de coş de hîr­tie..."
Ei, poate că Ted l-a mai auzit... Cred că majori­tatea filosofilor l-au auzit...
Oricum, transmite-i complimentele mele şi nu, repet, nu intra în nici un fel de contradicţie cu el!
Toate cele bune şi dragoste, din Turnul Africa.

TRANSCRIE. STOCHEAZĂ.
TRANSMITE ― POOLE



16. MASA CĂPITANULUI

Primirea unui pasageri atît de distins provocase o anumită perturbare în mica lume strîmtă de pe Go­liath, dar echipajul se adaptase bine pînă la urmă. În fiecare zi, la orele 18. 00, tot personalul se aduna pentru a cina la popotă, care, în condiţii de gravitaţie zero, putea cuprinde confortabil cel puţin 30 de per­soane, dacă se aşezau uniform în jurul pereţilor. Oricum, în mare parte a timpului, în zonele de lucru ale navei se menţinea un nivel de gravitaţie similar celui de pe Lună, aşa că exista o podea incontesta­bilă, iar mai mult de opt oameni ar fi făcut aglome­raţie. La masa semicirculară care se desfăşura în jurul bucătăriei automate la ora cînd se servea mîn­carea putea sta doar echipajul de şapte persoane, cu căpitanul la loc de cinste. Un loc în plus ar fi creat probleme atît de insurmontabile, încît o persoană tre­buia acum să mănînce singură, de fiecare dată. După o dezbatere foarte manierată, s-a decis ca această alegere să se facă în ordine alfabetică, dar nu după numele reale, pe care le foloseau foarte rar, ci după porecle. Lui Poole îi luase ceva timp să se acomodeze cu ele: „Bolţuri" (inginerie structurală), „Cipuri" (computere şi comunicaţii), „Prop" (propulsie şi ener­gie), „Sec" (secundul navei), „Stele" (orbită şi navigaţie) şi „Viaţă" (sisteme medicale şi de întreţinere a vieţii).
În timpul călătoriei de zece zile, pe măsură ce as­culta poveştile, glumele şi văicărelile camarazilor săi temporari, Poole învăţă mai multe lucruri despre sis­temul solar decît o făcuse în lunile petrecute pe Pămînt.
Toţi cei de la bord se bucurau să aibă un nou-ve­nit printre ei, un ascultător poate naiv, dar Poole fu atras de povestirile lor pline de imaginaţie.
Totuşi, uneori nu ştia unde să tragă linia de de­marcaţie. Nimeni nu credea cu adevărat în Aster­oidul de aur, care era de obicei asociat unei farse din secolul XXIV. Dar atunci ce să mai creadă despre plasmoizii mercurieni, care fuseseră văzuţi de cel puţin doisprezece martori de încredere de-a lungul ultimelor cinci sute de ani?
Cea mai simplă explicaţie ar fi fost că erau cum­va înrudiţi cu fulgerele globulare, care făcuseră obiec­tul atîtor rapoarte privind „Obiectele Zburătoare Neidentificate" văzute pe Pămînt şi pe Marte. Dar unii dintre martori susţineau că ele dovediseră intenţii precise, chiar curiozitate, atunci cînd erau în­tîlnite îndeaproape. Prostii, spuneau scepticii — era vorba doar de atracţie electrostatică!
Inevitabil, aceasta duse la o discuţie despre viaţa în Univers, iar Poole se trezi ― nu pentru pri­ma oară ― apărîndu-şi propria epocă de extremele sale, scepticismul şi credulitatea. Deşi mania „Ex­tratereştrii sînt printre noi" se demodase încă de pe cînd era copil, Agenţia Spaţială era năpădită chiar şi în anul 2020 de lunatici care pretindeau că au fost contactaţi, sau răpiţi, de vizitatori din alte lumi. Iluziile lor erau întărite de exploatarea senzaţiona­lului de către mass-media, iar întregul sindrom a fost catalogat mai tîrziu drept „Boala lui Adamski".
În mod paradoxal, descoperirea TMA-1 infirma­se teoria unui grup restrîns de cercetători, potrivit cărora viaţa la un nivel superior celui de bacterie ar fi un fenomen atît de improbabil, încît rasa umană era singură în Galaxie, dacă nu chiar în Cosmos.
Echipajul lui Goliath era interesat mai mult de tehnologia decît de politica epocii lui Poole şi era fas­cinat îndeosebi de revoluţia care se produsese în tim­pul vieţii sale: apusul erei combustibililor fosili, pro­vocată de descoperirea modului de extragere a energiei vidului. I se părea greu să-şi imagineze oraşele înecate de smog ale secolului XX, şi risipa, lăcomia, precum şi catastrofele ecologice ale Epocii Petrolului.
— Să nu daţi vina pe mine, spunea Poole, dînd înapoi cu timiditate dintr-o serie de critici. Oricum, să vedeţi ce dezastre s-au făcut în secolul XXI.
— Ce vrei să spui? se auzi un cor de voci în jurul mesei.
— Ei bine, imediat ce a început aşa-numita Eră a Energiei infinite, şi toată lumea dispunea de mii de kilowaţi de energie ieftină, curată, să se joace cu ea, ştiţi ce s-a întîmplat!
— Ah, te referi la criza termală. Dar asta s-a re­zolvat.
— În cele din urmă, după ce s-a acoperit cu re­flectoare jumătate din suprafaţă Pămîntului, pentru a respinge căldura soarelui. Altfel planeta noastră ar fi fost pînă acum la fel de supraîncălzită ca şi Venus.
Cunoştinţele despre istoria Mileniului Trei ale membrilor echipajului erau atît de surprinzător de limitate încît Poole — graţie educaţiei intensive pe care o primise în Star City — putea să-i uimească de­seori cu detalii despre unele evenimente petrecute la cîteva secole distanţă de timpul său. Oricum, era flatat să descopere cît de bine familiarizaţi erau ei cu jurnalul de bord de pe Discovery; devenise unul din­tre documentele clasice ale Erei Spaţiale. Se uitau în el ca şi cum ar fi privit la o saga a vikingilor; adesea trebuia să-şi reamintească singur că se situa în timp undeva la jumătatea drumului între Goliath şi primele aparate care au traversat Atlanticul.
— În Ziua 86, îi reaminti Stele la cină, în cea de-a cincea seară, ai trecut la mai puţin de 25.000 de kilometri de asteroidul 7794, şi ai lansat o sondă către el. Îţi aminteşti?
— Bineînţeles că da, răspunse Poole cam brusc. Din punctul meu de vedere, s-a întîmplat acum un an.
— Hmm, îmi pare rău. Ei bine, mîine vom fi şi mai aproape de 13.445. Ai vrea să arunci o privire? Cu autoghidarea şi sistemul de menţinere a unui cadru de imagine, ar trebui să avem o fereastră largă de zece milisecunde.
O sutime de secundă! Cele cîteva minute de pe Discovery păreau a fi suficient de puţine, dar acum totul se mişca de cincizeci de ori mai repede...
— Cît de mare este? întrebă Poole.
— 30, pe 20, pe 15 metri, replică Stele. Pare o cărămidă ciobită.
— Păcat că n-avem cu ce să tragem în ea, replică Prop. Te-ai întrebat vreodată dacă 7749 ar riposta?
— Nu ni s-a întîmplat niciodată. Dar a furnizat astronomilor multe informaţii folositoare, aşa că a meritat riscul... Oricum, o sutime de secundă cu greu pare să merite deranjul. Mulţumesc, la fel.
— Înţeleg. Dacă vezi un asteroid, i-ai văzut...
— Nu-i adevărat, Cipuri. Cînd am fost pe Eros...
— După cum ne-ai mai spus de cel puţin zece ori...
Poole nu mai era atent la discuţie, aşa că totul părea un fond sonor zgomotos, fără sens. Era cu o mie de ani în trecut, amintindu-şi singura bucurie din timpul misiunii Discovery înainte de dezastrul final. Deşi el şi Bowman erau perfect conştienţi că 7794 era doar o bucată de piatră lipsită de viaţă şi aer, această realitate abia dacă le influenţa senti­mentele. Era singura materie solidă pe care aveau s-o întîlnească de această parte a lui Jupiter, şi o fixau cu privirea cu emoţia marinarilor de cursă lungă la vederea unui ţărm la care nu puteau acos­ta.
Se rotea uşor, un capăt după celălalt, pe supra­faţa sa fiind distribuite aleatoriu pete amestecate de lumini şi umbre. Uneori lucea ca o fereastră înde­părtată, cînd planurile bogate în materiale cristaline erau luminate de soare...
De asemenea, îşi amintea tensiunea crescîndă cînd aşteptau să vadă dacă ochiseră bine. Nu era uşor să loveşti o ţintă atît de mică, aflată la 20.000 de kilometri distanţă.
Apoi, în zona întunecată a asteroidului se pro­duse brusc o copleşitoare explozie de lumină. Micul proiectil ― uraniu 238 pur ― lovise cu o viteză mete­orică, întreaga sa energie cinetică transformîndu-se în căldură. Un norişor de gaz incandescent erupse efemer în spaţiu, iar camerele de luat vederi de pe Discovery înregistrau liniile spectrale care păleau cu repeziciune, în căutarea secretelor ce le puteau dezvălui strălucirile atomilor. Cîteva ore mai tîrziu, pe Pămînt, astronomii au aflat pentru prima oară compoziţia crustei unui asteroid. N-au existat sur­prize majore, dar evenimentul a fost udat cu cîteva sticle de şampanie.
Căpitanul Chandler însuşi nu prea lua parte la foarte democraticele discuţii din jurul mesei sale semicirculare; părea că se mulţumeşte să-şi lase echipajul să se relaxeze, şi să-şi exprime sentimen­tele în această atmosferă neformală. Exista o singură regulă nescrisă: fără treburi serioase în timpul me­sei. Dacă existau probleme operaţionale sau tehnice, trebuia ca ele să fie rezolvate în altă parte.
Poole fusese surprins ― şi puţin şocat ― să des­copere că echipajul avea cunoştinţe superficiale de­spre sistemele de pe Goliath. Adesea punea întrebări al căror răspuns trebuia să fi fost dat cu uşurinţă, dar se trezea îndrumat către banca de date a navei. Oricum, după un timp îşi dădu seama că acel gen de pregătire profundă pe care o primise pe vremea sa nu mai era posibilă astăzi; mult prea multe sisteme com­plexe erau implicate, pentru ca orice bărbat sau fe­meie să le poată stăpîni. Diferiţii specialişti abia de ştiau ce putea face echipamentul lor, nicidecum cum o făcea. Fiabilitatea depindea de redundanţă şi veri­ficare automată, iar intervenţia umană putea cel mai probabil să facă mai mult rău decît bine.
Din fericire, în cursul acestei călătorii nu se ivise această problemă; totul se desfăşurase bine, atît de bine cît ar fi putut să spere orice navigator, cînd noul soare Lucifer se arătă în înaltul cerului.



III. LUMILE LUI GALILEO


(Extras, text simplu, din Ghidul turistic pentru exteriorul Sistemului Solar, v. 219. 3)
Chiar şi astăzi, sateliţii gigantici ai ceea ce a fost cîndva Jupiter prezintă cîteva mistere majore. De ce sînt cele patru lumi, care orbitează acelaşi corp ceresc şi au o mărime foarte asemănătoare, atît de diferite în majoritatea celorlalte privinţe? Doar în cazul lui Io, satelitul cel mai apropiat, există o explicaţie convingătoare. Este atît de aproape de Jupiter încît cîmpurile de gravita­ţionale care-i frămîntă permanent interiorul generează cantităţi de căldură colosale, atît de mari încît suprafaţa lui Io este semitopită. Este lumea cu cea mai puternică activitate vulcanică din întreg Sistemul Solar; hărţile lui Io au o medie de viaţă de doar cîteva decenii.
Deşi nu s-au stabilit niciodată baze umane per­manente într-un mediu atît de instabil, s-au făcut numeroase aterizări şi există o monitoriza­re automată continuă. (Pentru tragica soartă a Expediţiei din 2571, vezi Beagle 5. )
Europa, al doilea satelit ca distanţă faţă de Jupiter, fusese iniţial complet acoperit de gheaţă, şi avea foarte puţine trăsături vizibile, cu excep­ţia unei complicate reţele de crevase. Forţele care îl domină pe Io au fost aici mai slabe, dar au produs destulă căldură cît să ofere Europei un ocean global de apă, în care au evoluat multe forme de viaţă stranii. (Vezi Nava spaţială Tsien, Galaxy, Universe. ) De la transformarea lui Jupiter într-un mini-soare, s-a topit, practic, în­tregul înveliş de gheaţă, iar vulcanismul extensiv a dus la apariţia cîtorva insule mici.
După cum este binecunoscut, pe Europa nu s-au făcut descinderi timp de aproape o mie de ani, dar satelitul se află sub supraveghere continuă. Ganymede, cel mai mare satelit din Sistemul Solar (Diametru 520 kilometri), a fost şi el afec­tat de apariţia noului soare, iar regiunile sale ecuatoriale sînt suficient de calde pentru a susţine formele de viaţă terestre, deşi nu are încă o atmosferă respirabilă. Majoritatea populaţiei de aici este angajată activ în activităţi de terafor­mare şi cercetare ştiinţifică; principala aşezare este Anubis City (populaţie 41.000), în apropiere de Polul Sud.
Callisto este, iarăşi, foarte diferit. întreaga sa su­prafaţă este acoperită de cratere de toate mărimi­le, atît de multe că nu pot fi numărate. Bombar­damentul trebuie să fi fost continuu timp de milioane de ani, deoarece craterele mai noi le-au astupat complet pe cele mai vechi. Pe Callisto nu există o bază permanentă, dar aici au fost sta­bilite cîteva staţii de supraveghere automată.


17. GANYMEDE

Pentru Frank Poole era nefiresc să doarmă prea mult, însă fusese ţintuit în pat de vise stranii. Pre­zentul şi trecutul erau amestecate inextricabil; cînd era pe Discovery, cînd în Turnul Africa, iar uneori era din nou copil, printre prieteni pe care-i crezuse uitaţi de multă vreme.
Unde mă aflu? se întrebă el, în timp ce se lupta să-şi recapete conştienţa, ca un scafandru care încearcă să iasă la suprafaţă. Chiar deasupra patu­lui său era o mică fereastră, acoperită de o perdea in­suficient de groasă pentru a opri de tot lumina de afară. Fusese un timp, cam pe la jumătatea secolu­lui XX, cînd avioanele erau îndeajuns de lente pen­tru a oferi facilităţi pentru dormit, clasa I, pe care unele firme de turism încă le promovau în vremea sa, dar îşi putea lesne imagina că exact asta făcea în clipa de faţă.
Trase perdeaua şi privi afară. Nu, nu se trezise deasupra Pămîntului, deşi peisajul care se desfăşura dedesubtu-i nu era prea diferit de cel Antarctic. Dar Polul Sud nu avusese niciodată doi sori, acum amîn­doi răsăreau în acelaşi timp, pe măsură ce Goliath se îndrepta spre ei.
Nava orbita la mai puţin de 100 de kilometri deasupra a ceea ce părea să fie un uriaş cîmp arat, uşor acoperit de zăpadă. Dar ţăranul care arase probabil că fusese beat ― sau sistemul de ghidare o luase razna — deoarece brazdele şerpuiau în toate direcţiile, uneori întretăindu-se, ori încheindu-se în locul din care plecaseră. Ici-colo, terenul era punctat de cercuri vagi — cratere fantomatice ale unor impac­turi meteoritice vechi de eoni.
Deci ăsta-i Ganymede, se minună Poole, som­noros. Cel mai îndepărtat de casă bastion al omenirii! De ce-ar fi dorit orice persoană întreagă la minte să trăiască aici? Ei bine, mă gîndeam că de cîte ori am zburat eu deasupra Groenlandei sau Islandei pe timp de iarnă...
Se auzi un ciocănit la uşă, un „Se poate intra?", şi căpitanul Chandler îşi făcu apariţia fără să mai aştepte răspunsul.
— Ne gîndisem să te lăsăm să dormi pînă ce aso­lizăm ― această ultimă etapă a durat mai mult decît intenţionasem, dar n-am vrut să risc o răzmeriţă scurtînd-o.
Poole rîse.
— A existat vreodată o revoltă în spaţiu?
— Oh, chiar mai multe, dar nu în vremea mea. Acum, că am deschis subiectul, ai putea spune că Hal a deschis tradiţia... scuze ― poate că n-ar trebui să mă uit ― uite Ganymede City!
Răsărind deasupra orizontului, se vedea ceea ce părea a fi un păienjeniş de străzi şi străduţe intersec­tate în unghiuri aproape drepte, dar cu uşoare nere­gularităţi tipice oricărei aşezări care se dezvoltase prin extindere modulară, fără o planificare centrali­zată. Oraşul era tăiat de un rîu larg ― Poole îşi amin­ti că regiunile ecuatoriale ale lui Ganymede erau acum suficient de calde pentru a permite existenţa apei în stare lichidă ― şi revăzu în minte o gravură în lemn pe care o văzuse în Londra medievală.
Observă că Chandler îl privea cu expresie de amuzament... iar iluzia se destrămă cînd îşi dădu seama de scara „oraşului".
— Ganimedanii, spuse el sec, trebuie să fi fost uriaşi, au făcut drumuri de cinci sau zece kilometri lăţime.
— Douăzeci, în anumite locuri. Impresionant, nu-i aşa? Şi totul este rezultatul dilatării şi contrac­ţiei gheţii. Mama Natură e ingenioasă... Pot să-ţi arăt unele modele care par încă şi mai artificiale, deşi nu sînt atît de mari ca acesta.
— Cînd eram copil se făcuse mare vîlvă pe mar­ginea unui aşa-zis „chip" pe Marte. Bineînţeles, s-a dovedit a fi un deal erodat de furtunile de nisip... ca multe altele din deşerturile de pe Pămînt.
— Nu spunea cineva că istoria se repetă întot­deauna? Cam acelaşi nonsens s-a petrecut şi cu Ganymede City, unii lunatici susţinînd că a fost con­struit de extratereştri. Dar teamă mi-e că n-o să mai existe mult pe-aici.
— De ce? întrebă Poole, surprins.
— A început deja să se distrugă, pe măsură ce Lucifer începe să topească stratul de gheaţă perma­nentă. N-ai mai recunoaşte Ganymede peste vreo sută de ani... uite marginea Lacului Ghilgameş, da­că te uiţi atent ― încolo, spre dreapta.
— Înţeleg ce vrei să spui. Ce se întîmplă ― sigur nu fierbe apa, chiar şi la această presiune scăzută?
— Separaţie prin electroliză. Nu ştiu cîte catra­lioane de kilograme de oxigen pe zi. Evident, hidro­genul se ridică şi se pierde ― sperăm noi.
Vocea lui Chandler se reduse la tăcere. Apoi re­veni, cu un ton neobişnuit de ezitant:
— Toată acea minunată apă de aici ― Ganymede n-are nevoie nici măcar jumătate din ea! Nu mai spune nimănui, dar m-am gîndit la cîteva căi pe care aş putea duce ceva apă pe Venus.
— Mai uşor decît ai pescui comete?
— Cel puţin din punctul de vedere al consumu­lui de energie, da — Ganymede oferă o viteză de deco­lare de numai trei kilometri pe secundă. Şi mult, mult mai rapid ― ani, în loc de decenii. Dar sînt cîte­va dificultăţi practice...
— Îmi dau seama de asta. Ai trage în el cu un lansator de masă?
— Oh, nu, aş folosi turnurile pentru a străbate atmosfera; sînt la fel ca şi cele de pe Pămînt, doar că mult mai mici. Am pompa apa pînă la vîrf, unde îngheaţă pînă la aproape de zero absolut, şi l-am lăsa pe Ganymede s-o arunce în direcţia dorită, pe mă­sură ce se roteşte. S-ar pierde ceva prin evaporare în timpul transportului, dar mare parte va ajunge... ce-i aşa de amuzant?
— Îmi pare rău, nu rîdeam de idee, are foarte mult sens. Dar mi-ai adus aminte de ceva foarte viu întipărit în mintea mea. Noi aveam o stropitoare de grădină care se rotea mereu şi mereu, antrenată de jetul de apă. Ce ai tu de gînd să faci e cam la fel, numai că la o scară mult mai mare, folosind o în­treagă lume...
Deodată, o altă imagine din trecut se suprapuse peste toate celelalte. Poole îşi aminti cum, în acele zile fierbinţi din Arizona, el şi Rikki adorau să se vîneze unul pe celălalt prin norii de ceaţă mişcători, ce se ridicau în urma jeturilor aruncate de stropi­toarea de grădină.
Căpitanul Chandler era un om mult mai sensibil decît pretindea că este; ştia cînd e timpul să plece.
— Trebuie să mă întorc pe puntea de comandă, spuse el răguşit. Ne vedem după ce asolizăm la Anu­bis.


18. GRAND HOTEL

Grand Hotel Ganymede era cunoscut în întregul sistem solar drept „Hotel Grannymede" ― cu sigu­ranţă nu era mare ― şi ar fi putut obţine pe Pămînt în cel mai bun caz o stea şi jumătate. Dar cum con­curenţa se afla la cîteva sute de milioane de kilometri distanţă, conducerea sa nu prea simţea nevoia să îl modernizeze.
Totuşi Poole nu avea de ce se plînge, deşi adesea îşi dorea ca Danil să-i fie încă prin preajmă, să îl ajute cu micile treburi zilnice şi să comunice mai efi­cient cu echipamentele semiinteligente de care era înconjurat. Trăise un scurt moment de panică atunci cînd uşa se închisese înapoia recepţionerului (uman), care se pare că fusese prea copleşit de prezenţa fai­mosului său oaspete, pentru a-i mai explica cum funcţionează room-service-ul. După cinci minute de convorbiri zadarnice cu pereţii muţi, Poole stabili în cele din urmă contactul cu un sistem care îi înţelegea accentul şi comenzile. Ce titlu de prima pagină ar fi ieşit: „Astronaut faimos, mort de foame, încuiat într-o cameră din Hotel Grannymede!"
Şi ironia ar fi fost dublă. Probabil că denumirea singurei camere luxoase din hotel nu putea fi alta, dar ar fi fost un adevărat şoc să vadă holograma la scara reală a străvechiului său coleg de misiune, îmbrăcat în uniformă de gală, în timp ce era condus către... Apartamentul Bowman. Poole chiar recunos­cu imaginea; propriul său portret oficial fusese făcut în acelaşi timp, cu cîteva zile înainte de începerea mi­siunii.
Descoperi curînd că majoritatea camarazilor săi de pe Goliath aveau alte aranjamente imobiliare în Anubis, şi erau nerăbdători să le cunoască familiile sau prietenii, pe timpul escalei de douăzeci de zile a navei. Aproape imediat fu angrenat în viaţa socială şi profesională a acestei aşezări de frontieră, şi i se părea acum că Turnul Africa este un vis îndepărtat.
La fel ca mulţi alţi americani, în forul lor interi­or Poole simţea o afecţiune nostalgică faţă de micile comunităţi în care toată lumea cunoştea pe toată lumea; în mod real, nu în universul virtual al ciber­spaţiului. Anubis, cu o populaţie rezidentă deloc mai numeroasă decît cea din dragul lui Flagstaff, nu era o aproximare departe de idealul propriu.
Cele trei domuri presurizate principale, fiecare de doi kilometri în diametru, erau aşezate pe un pla­tou dominînd un cîmp de gheaţă care se întindea neîntrerupt pînă la orizont. Cel de-al doilea soare a lui Ganymede, cîndva cunoscut sub numele de Jupiter, nu ar fi dat niciodată suficientă căldură pen­tru a topi calotele de gheaţă de la poli. Acesta era principalul motiv pentru întemeierea Anubisului într-un asemenea loc neospitalier: fundaţiile oraşului urmau să dăinuiască timp de cel puţin cîteva secole.
Iar în interiorul domurilor era uşor să fii complet indiferent la lumea de afară. Atunci cînd descoperi cum funcţionează mecanismele din Apartamentul Bowman, Poole îşi dădu seama că poate să aleagă între o serie de ambiente, puţine, dar impresionante. Putea să stea la umbra palmierilor pe o plajă din Pa­cific, ascultînd murmurul uşor al valurilor, sau, dacă dorea, mugetul unui uragan tropical. Putea zbura încet printre vîrfurile Himalayei sau în josul imen­selor canioane din Valea Mariner. Putea păşi prin grădinile Palatului Versailles, sau pe străzile a şase mari oraşe, în cîteva perioade de timp diferite ale istoriei acestora. Chiar dacă Hotel Grannymede nu era una dintre staţiunile cele mai lăudate ale sistemului solar, el avea cîteva facilităţi care i-ar fi eclipsat pe toţi predecesorii săi faimoşi de pe Pămînt.
Dar ar fi fost ridicol să se scufunde în nostalgii terestre, cînd străbătuse jumătate din distanţa pînă la soare pentru a vizita o lume nouă, stranie.
După cîteva experienţe, Poole ajunsese la un compromis între distracţie şi inspiraţie, în timpul tot mai puţinelor sale momente libere.
Spre marele său regret, nu fusese niciodată în Egipt, aşa că acum era încîntător să se poată relaxa la poalele marelui Sfinx ― aşa cum era înaintea con­troversatei sale „restaurări" ― şi să privească turiştii îmbulzindu-se în susul masivelor blocuri de piatră care alcătuiau Marea Piramidă. Iluzia era perfectă, cu excepţia acelui „no man's land", unde deşertul se întîlnea cu uşor tocitul covor din Apartamentul Bowman.
Oricum, cerul era unul pe care ochii oamenilor nu-l văzuseră decît la cinci mii de ani după ce ulti­ma piatră din Gizeh fusese aşezată la locul ei. Dar nu era o iluzie, era realitatea complexă şi permanent schimbătoare de pe Ganymede.
Pentru că această lume, la fel ca şi celelalte su­rori ale sale, fusese oprită din rotaţie cu eoni în urmă de uriaşa forţă gravitaţională a lui Jupiter, soarele nou născut dintr-o gigantică planetă atîrna nemişcat pe cerul său. O jumătate din Ganymede era luminată de Lucifer, şi deşi cealaltă emisferă era numită ade­sea „Tărîmul Nopţii", acest apelativ era la fel de înşe­lător ca şi mult mai vechea sintagmă „partea întu­necată a Lunii".
La fel ca zona invizibilă a satelitului terestru, „Tărîmul Nopţii" de pe Ganymede beneficia de stră­lucitoarea lumină a bătrînului soare, timp de o jumătate din lunga sa zi.
Printr-o coincidenţă mai mult derutantă decît folositoare, Ganymede avea nevoie de aproape exact o săptămînă ― şapte zile şi trei ore ― pentru a încheia complet o rotaţie pe orbită. Încercările de a crea un calendar „o zi Gany = o săptămînă terestră" gene­raseră un asemenea haos încît fuseseră abandonate de secole. Precum toţi ceilalţi rezidenţi ai sistemului solar, localnicii foloseau Timpul universal, identifi­cînd zilele standard de douăzeci de ore mai degrabă după numere, decît după nume.
Deoarece nou-creata atmosferă de pe Ganymede era încă extrem de rarefiată şi aproape lipsită de nori, parada corpurilor cereşti oferea un spectacol continuu. În punctul cel mai apropiat, Io şi Callisto păreau fiecare cam de jumătate din dimensiunile Lunii văzute de pe Pămînt ― dar asta era singurul lucru pe care îl aveau în comun. Io era atît de aproa­pe de Lucifer, încît îi lua mai puţin de două zile pen­tru a parcurge orbita, iar deplasarea sa era vizibilă chiar şi după cîteva minute. Calisto, aflată la de patru ori distanţa lui Io faţă de Jupiter, avea nevoie de două zile ganymedane — sau şaisprezece zile pămîntene — pentru a-şi completa circuitul orbital.
Contrastul fizic între cele două lumi era încă şi mai remarcabil. Calisto cea îngheţată tun rămăsese aproape neschimbată de transformarea lui Jupiter într-un miniastru; era încă un pustiu de gheaţă presărat cu cratere, atît de apropiate unul de celălalt, încît părea să nu existe nici măcar un loc pe întregul satelit care să nu fi suportat mai multe impacturi, în zilele cînd enormul cîmp gravitaţional a lui Jupiter concura cu cel al lui Saturn în a strînge cît mai multe dintre deşeurile din afara sistemului solar. De atunci, în afara cîtorva impacturi meteoritice întîmplătoare, nu se mai întîmplase nimic vreme de cîteva miliarde de ani.
Pe Io se întîmpla ceva în fiecare săptămînă. Du­pă cum remarca un glumeţ localnic, înainte de crearea lui Lucifer fusese iadul — acum era iadul încins.
Adesea Poole scruta acel peisaj incandescent şi se uita în craterele sulfuroase ale vulcanilor care re­modelau în permanenţa o suprafaţa de teren mai mare decît Africa. Din cînd în cînd, fîntîni incandes­cente aruncau jeturi de sute de kilometri în spaţiu, ca nişte gigantici arbori de foc crescînd dintr-o lume moartă.
Pe măsură ce torentele de sulf topit se răspîn­deau în afara vulcanilor şi crevaselor, versatilul ele­ment traversa un spectru restrîns de culori roşii şi portocalii şi galbene, cînd, la fel ca un cameleon se transforma în multicolorii săi alotropi.
Înainte de zorii Erei Spaţiale nimeni nu şi-ar fi putut imagina existenţa unei astfel de lumi. Fasci­nat, deşi o observa dintr-o poziţie confortabilă, lui Poole i se părea greu de crezut că omul a riscat să asolizeze acolo, unde pînă şi roboţilor le-ar fi fost tea­mă să meargă...
Principalul său interes era, oricum, Europa, care în punctul său cel mai apropiat părea a fi de aproape aceeaşi mărime ca şi singuratica Lună pămînteană, dar trecea printr-un ciclu complet în numai patru zile. Deşi Poole fusese absolut inconştient de sim­bolism în clipa în care îşi alesese peisajul său per­sonal, acum îi părea pe de-a dreptul potrivit ca Eu­ropa să atîrne pe cer deasupra unei alte mari enigme ― Sfinxul.
Chiar şi fără imagini mărite, atunci cînd avea o vedere normală, Poole putea să vadă în cît de mare măsură se schimbase Europa în mia de ani de cînd Discovery plecase către Jupiter. Pînza de păianjen, alcătuită din fîşii strimte şi linii, care odată învăluia complet cel mai mic dintre cei patru sateliţi a lui Jupiter, dispăruse, mai puţin în zona polilor.
Aici, crusta globală de gheaţă, groasă de kilo­metri, rămînea netopită de noul soare al Europei; în alte părţi, oceane virgine se agitau şi fierbeau în at­mosfera rarefiată, la o temperatură specifică unei camere confortabile de pe Pămînt.
Era, de asemenea, o temperatură confortabilă pentru creaturile apărute aici, după topirea impe­netrabilului scut de gheaţă, care le ţinuse captive şi le protejase deopotrivă. Sateliţii-spion de pe orbită, capabili să arate detalii de numai cîţiva centimetri, supravegheaseră una dintre speciile de europeni, în­cepînd să evolueze în stadiu amfibiu; deşi încă pe­treceau mult timp sub apă, „europii" începuseră deja să construiască locuinţe simple.
Că asta se putuse întîmpla în nici o mie de ani era uluitor, dar nimeni nu se îndoia că adevărata ex­plicaţie se afla în ultimul şi cel mai mare dintre monoliţi ― „Marele Zid", lung de cîţiva kilometri, si­tuat pe malul Mării Galileea.
Şi nu punea la îndoială că în propriul său fel misterios, supraveghea un experiment pe care îl în­cepuse pe această lume ― aşa cum făcuse şi pe Pămînt cu patru milioane de ani înainte.


19. NEBUNIA OMENIRII

DOMNIŞOARA PRINGLE DOSAR ― INDRA

Draga mea Indra,
Îmi pare rău că nici măcar nu ţi-am mai adresat un mesaj vocal, o scuză obişnuită, bineînţeles, pe care nu am să mă mai obosesc să ţi-o adresez.
Ca să îţi răspund la întrebare ― da, acum mă simt ca acasă în Ganymede, dar petrec din ce în ce mai puţin timp aici, deşi îmi place la nebunie noul panou stelar pe care mi l-am tras în apartament. Tubul-flux a lui Io a dat un spectacol pe cinste asea­ră ― asta este un fel de schimb de fulgere între Io şi Jupiter — Lucifer, vreau să spun. Seamănă cu auro­ra boreală, dar este mult mai spectaculos. A fost des­coperit de radioastronomi încă înainte ca eu să mă fi născut.
Apropo de timpurile străvechi, ştiai că Anubis a fost un şerif? Cred că asta depăşeşte spiritul de fron­tieră. Îmi aminteşte de poveştile pe care bunicul meu obişnuia să mi le spună... în continuare trebuie să spun şi eu cîteva de pe aici...
Asta ar putea să sune stupid — încă nu m-am obişnuit să trăiesc în Apartamentul Bowman. Mereu îmi vine să mă uit peste umăr...
Cum îmi petrec timpul? În mare parte la fel ca în Turnul Africa. Mă întîlnesc cu inteligenţa locală, deşi aşa cum probabil te-ai aşteptat şi tu, nu-i prea mare lucru de capul lor (sper că nu interceptează ni­meni asta). Şi am interacţionat ― real şi virtual ― cu sistemul educaţional — foarte bine se pare, deşi într-o manieră mult mai tehnică decît ar fi pe placul tău. A fost inevitabil, desigur, în acest mediu ostil...
Dar m-a ajutat să înţeleg de ce trăiesc oamenii aici. Este o provocare ― un ţel dacă preferi ― pe care arareori l-am găsit pe Pămînt.
Este adevărat că mulţi dintre ganymedani s-au născut aici, deci nu cunosc nici un alt cămin. Deşi sînt, de obicei prea politicoşi pentru a o spune, ei cred că planeta-mamă devine decadentă. Tu crezi? Şi dacă este aşa, ce aveţi voi, terranii, — aşa cum vă nu­mesc localnicii ― de gînd să faceţi pentru a rezolva problema? Unii dintre şcolarii pe care i-am întîlnit speră să vă poată trezi. Ei dezvoltă elaborate planuri ultrasecrete pentru a invada pămîntul. Să nu spui că nu te-am avertizat...
Am făcut o singură excursie în afara Anubisului, în aşa-numitul Tărîm al Nopţii, unde Lucifer nu poate fi văzut niciodată. Zece dintre noi — căpitanul Chandler, doi dintre membrii echipajului de pe Go­liath şi şase ganymedani — am mers în Tarside şi am urmărit soarele pînă la capătul orizontului, aşa că era într-adevăr noapte. Fabulos ― foarte asemănător cu iernile polare de pe Pămînt, dar cu cerul complet negru... aproape că mă simţeam ca în spaţiu.
Puteam vedea excelent toţi sateliţii şi am privit Europa eclipsînd ― scuză-mă, ocultînd ― Io. Evident călătoria fusese planificată în aşa fel încît noi să putem observa toate acestea.
Cîţiva dintre sateliţii mici erau de asemenea vizibili, dar dubla stea Pămînt-Lună era mult mai spectaculoasă. Mi-a fost dor de casă? Sincer, nu — deşi îmi lipsesc cîţiva dintre noii mei prieteni de acolo.
Şi îmi pare rău, dar încă nu l-am întîlnit pe dr. Khan, deşi mi-a lăsat mai multe mesaje. Promit să o fac în următoarele cîteva zile — zile terestre, nu ganymedane.
Toate cele bune lui Joe ― salutări lui Danil, poate ştii ce s-a întîmplat cu el ― este din nou o persoană normală ― şi ţie toată dragostea mea...

STOCHEAZĂ
TRANSMITE

În epoca lui Poole, numele unei persoane sugera adesea înfăţişarea lui/ei, dar această regulă nu mai era valabilă acum, treizeci de generaţii mai tîrziu. Dr. Theodore Khan se dovedi a fi un blond de tip nordic, care putea să pară mult mai potrivit la bor­dul unei corăbii vikinge decît un tătar care răvăşea stepele Asiei Centrale; oricum, n-ar fi fost impresio­nant în nici unul dintre roluri, cu statura sa de mai puţin de un metru şi jumătate. Poole nu putu rezista să nu facă puţină psihanaliză de amatori: oamenii mici de statură erau adesea avari şi agresivi ― des­criere care, după ponturile Indrei, părea să se potrivească perfect singuraticului filosof ganymedan. Khan avea probabil nevoie de aceste calităţi pentru a supravieţui într-o societate atît de practică.
Anubis City era mult prea mic pentru a găzdui şi un campus universitar ― lux care continua să ex­iste pe alte lumi, deşi mulţi credeau că revoluţia tele­comunicaţiilor le făcuse anacronice. În loc de aceas­ta, aveau ceva mai potrivit, pe lîngă secolele de vechime ― o Academie, cu tot cu măslinii care l-ar fi păcălit pînă şi pe Platon însuşi, încît ar fi încercat să se plimbe printre ei. Gluma Indrei despre departa­mentele de filozofie care nu aveau nevoie de alte echipamente decît o tablă neagră, nu se aplica aces­tui mediu atît de sofisticat.
— Este construit să găzduiască şapte oameni, spuse dr. Khan cu mîndrie, atunci cînd se aşezară pe scaunele concepute evident pentru a nu fi prea con­fortabile, deoarece acesta este numărul optim de persoane cu care o persoană poate reacţiona eficient. Şi, dacă socoteşti şi fantoma lui Socrate, dai peste numărul menţionat cînd Phaedo şi-a dat faimoasa adresă...
— Cel cu nemurirea sufletului?
Khan fu atît de evident surprins, încît Poole nu se putu abţine să nu rîdă.
— Am urmat un scurt curs de filozofie, puţin înainte de a absolvi facultatea; cînd programa a cerut-o, cineva a hotărît că pînă şi noi, inginerii că­poşi, trebuia să avem ceva cultură.
— Sînt încîntat să aud asta. Face lucrurile mult mai uşoare. Ştii, totuşi nu pot să-mi forţez norocul. Venirea ta aici aproape că mă face să cred în mira­cole. Chiar mă gîndisem să merg pe Pămînt pentru a te vizita — ţi-a zis draga de Indra despre — ah — ob­sesia mea?
— Nu, răspunse Poole, pe jumătate sincer.
Dr. Khan păru foarte satisfăcut; era în mod clar mulţumit că-şi găsise un ascultător nou.
— S-ar putea să fi auzit că sînt considerat de unii drept ateu, dar nu-i chiar adevărat. Ateismul este nedemonstrabil, deci neinteresant. Oricît de im­probabil ar părea, nu putem fi niciodată absolut si­guri că Dumnezeu nu a existat cîndva, şi că s-a re­tras acum în infinitate, unde nimeni nu-l poate găsi... La fel ca Gautama Buddha, eu nu iau nici o poziţie în această privinţă. Domeniul meu de interes este psihopatologia cunoscută ca „religie".
— Psihopatologie? E o apreciere cam aspră...
— Dar larg justificată de istorie. Să spunem că eşti un extraterestru inteligent, interesat numai de adevărurile verificabile. Descoperi o specie care s-a divizat în mii ― ba nu, de-acum trebuie să fie mili­oane — de mici grupări tribale care păstrează o in­credibilă varietate de credinţe despre originea Universului şi a felului în care trebuie să se poarte în el. Deşi multe dintre aceste grupări au idei în comun, chiar şi atunci cînd părţile care coincid acoperă 99 la sută, restul de un procent este suficient pentru a-i face să se ucidă şi să se tortureze reciproc, din cauza cîtorva chestiuni triviale legate de doctrină, total lip­site de sens pentru cineva din afară.
Cum să caracterizezi un asemenea comporta­ment iraţional? Lucretius a pus punctul pe i atunci cînd a spus că religia este produsul secundar al fricii ― o reacţie la un Univers misterios şi adesea ostil. Pentru cea mai mare parte a preistoriei umane s-ar putea să fi fost un rău necesar, dar de ce a fost atît de mult rău, mai mult decît era necesar, şi cum de a mai supravieţuit atunci cînd n-a mai fost necesar?
Am spus „rău" — foarte serios — pentru că frica duce la cruzime. Cea mai vagă cunoaştere a actelor Inchiziţiei l-ar face pe oricine să se simtă ruşinat că aparţine speciei umane... Una dintre cele mai revol­tătoare cărţi publicate vreodată a fost „Ciocanul Vrăjitoarelor", scrisă de un cuplu de sadici perverşi, care descriau torturile autorizate ― încurajate! — de Biserică, pentru a smulge „mărturisiri" de la mii de bătrîne inofensive, înainte de a fi arse de vii... Papa însuşi a scris o prefaţă aprobatoare!
Dar şi majoritatea celorlalte religii, cu cîteva excepţii onorabile, au fost la fel de rele ca şi creşti­nismul... Chiar în secolul tău, băieţi tineri erau ţi­nuţi legaţi în lanţuri şi biciuiţi pînă ce memorau vo­lume întregi de aberaţii pioase, fiind privaţi atît de copilărie, cît şi de bărbăţie pentru a deveni călugări...
Poate că aspectul cel mai stupefiant al întregii afaceri este că oameni în mod evident nebuni au pretins, secol după secol, că ei, şi numai ei, sînt mesagerii lui Dumnezeu. Dacă toate acele mesaje ar fi fost concordante, problema ar fi fost lămurită. Dar bineînţeles că ele difereau dramatic, aspect care nu i-a oprit niciodată pe pretinşii Mesia să cîştige sute de mii, ba chiar milioane de aderenţi, care ar fi lup­tat pînă la ultima picătură de sînge împotriva eno­riaşilor la fel de păcăliţi ai unei credinţe microscopic diferite.
Poole gîndi că era vremea să spună şi el ceva în acest sens.
— Mi-ai amintit de ceva care s-a petrecut în oraşul meu natal, pe vremea cînd eram copil. Un om „sfînt" deschisese un lăcaş, pretinzînd că poate face miracole, adunînd aproape instantaneu o mulţime de devotaţi. Şi aceştia nu erau ignoranţi sau analfabeţi; majoritatea proveneau din familii bune. În fiecare duminică puteam vedea maşini de lux parcate în dreptul... ah!, „templului" său...
— „Sindromul Rasputin" îi spune; există milioa­ne de astfel de cazuri, în întreaga istorie, în orice ţară. Şi în cam unul dintr-o mie de cazuri cultul supravieţuieşte timp de cîteva generaţii. Ce s-a în­tîmplat în această situaţie?
— Ei bine, concurenţa a fost foarte nemulţumită, şi a făcut tot ce-a putut pentru a-l discredita. Aş vrea să-mi pot aminti numele lui ― folosea unul indian, destul de lung ― swami nu-ştiu-cum, dar s-a dovedit că era originar din Alabama. Unul dintre trucurile sale era să materializeze lucruri „sfinte", şi apoi să le înmîneze credincioşilor săi. Din întîmplare, rabinul nostru era magician amator, şi a făcut cîteva demon­straţii publice pentru a arăta exact cum se face. N-a contat cîtuşi de puţin, credincioşii au spus că minu­nile făcute de omul lor sînt autentice şi că rabinul era doar invidios.
La un moment dat, îmi pare rău să spun asta, mama l-a luat în serios pe escroc — era la puţină vreme după moartea tatei, şi cred că a existat o legătură cu asta ― şi m-a luat şi pe mine la una din­tre şedinţe. Aveam doar zece ani, dar cred că n-am văzut vreodată pe cineva care să arate" atît de urît. Avea o barbă suficient de mare cît să găzduiască mai multe cuiburi de păsări, şi poate chiar o făcea.
— Pare să fie un caz standard. Cît timp a pros­perat?
— Trei sau patru ani. Apoi a trebuit să pără­sească oraşul în grabă; se dovedise că organiza orgii cu adolescenţii. Evident, a pretins că practica tehnici mistice de salvare a sufletului. Şi n-o să-ţi vină să crezi asta...
— Încearcă.
— Chiar şi atunci, mulţi dintre acei fraieri încă mai aveau încredere în el. Zeul lor nu putea face ni­mic în neregulă, aşa că trebuie să fi fost o înscenare, ziceau ei.
— Înscenare?
— Scuze — condamnat în baza unor probe falsi­ficate ― tehnică folosită uneori de poliţie pentru a-i prinde pe infractori, atunci cînd toate celelalte mij­loace dădeau greş.
— Hmmm. Ei bine, swami al tău e de-a dreptul tipic; sînt cam dezamăgit. Dar e de folos pentru a-mi demonstra punctul de vedere — majoritatea oameni­lor au fost dintotdeauna nebuni, cel puţin mare parte a timpului.
— E o mostră mai degrabă nereprezentativă — doar o mică suburbie din Flagstaff.
— Adevărat, dar aş putea-o multiplica de mii de ori, nu numai raportat la secolul tău, ci şi în trecu­tul îndepărtat. Niciodată n-a existat ceva, indiferent cît de absurd, pe care miriade de oameni să nu fie pregătiţi să-l creadă, uneori cu atîta pasiune încît ar fi preferat să lupte pînă la moarte decît să-şi aban­doneze iluziile. Pentru mine asta este o destul de bună definiţie operaţională a nebuniei.
— Ai susţine că oricine avea convingeri religioa­se puternice era nebun?
— În sens pur tehnic, da ― dacă erau sinceri, nu ipocriţi. După estimarea mea, cam 90 la sută erau nebuni.
— Sînt sigur că Rabi Bernstein era sincer, şi era unul dintre cei mai sănătoşi oameni pe care i-am cunoscut, precum şi unul dintre cei mai buni. Şi cum o să judeci asta? Singurul geniu adevărat pe care l-am cunoscut a fost dr. Chandra, şeful proiectului HAL. Am intrat o dată la el în birou ― nu răspunsese nimeni cînd am ciocănit, şi am presupus că era liber. Se ruga la un grup de mici statuete fantastice din bronz, drapate cu flori. Una dintre ele arăta ca un elefant... alta avea mai mult decît numărul obişnuit de braţe... Am fost foarte stînjenit, dar am avut noroc că nu m-a auzit şi m-am strecurat înapoi, afară. Ai spune că era nebun?
— Ai ales un exemplu prost: geniile adesea sînt astfel! Aşa că pot să zic: nu nebun, ci dezechilibrat psihic din cauza condiţiilor şi a mediului în care cres­cuse. Iezuiţii spuneau: „Daţi-mi un băiat pentru şase ani, şi va fi al meu pe viaţă". Dacă ar fi pus mîna la timp pe micul Chandra, acesta ar fi fost un catolic fervent, nu un budist.
— Posibil. Dar sînt nedumerit; de ce erai atît de nerăbdător să mă întîlneşti? Mi-e teamă că n-am fost niciodată devotat vreunei credinţe. Ce-am eu de-a face cu toate astea?
Încet, şi cu satisfacţia unui om care se leapădă de povara unui mare secret, păstrat de multă vreme, dr. Khan îi răspunse la întrebare.


20. APOSTAT

ÎNREGISTRARE ― POOLE

Bună, Frank... Deci l-ai întîlnit pe Ted, în cele din urmă. Da, ai putea să-i spui lunatic ― dacă astfel de­fineşti un entuziast lipsit de simţul umorului. Dar lu­naticii ajung astfel deseori deoarece ei cunosc un Mare Adevăr ― vezi majusculele? ― şi nimeni nu-i as­cultă... Mă bucur că tu ai făcut-o, şi-ţi recomand să-l iei foarte în serios.
Spuneai că ai fost foarte surprins să vezi portre­tul Papei afişat la loc de cinste în apartamentul lui Ted. Acesta este eroul lui, Pius al XX-lea, sînt sigură că ţi-am mai spus despre el. Priveşte-l bine, de obicei este numit Impius! Este o poveste fascinantă, care seamănă perfect cu ceva petrecut chiar înainte de a te naşte. Trebuie să ştii cum Mihail Gorbaciov, preşed­intele Imperiului Sovietic, a provocat destrămarea acestuia la sfîrşitul secolului XX, denunţîndu-i crimele şi excesele.
N-a vrut să meargă chiar atît de departe ― spe­rase să-l reformeze, dar asta nu mai era posibil. Nu vom şti niciodată dacă Pius al XX-lea a avut aceeaşi idee, pentru că a fost asasinat de un cardinal dement, la scurt timp după ce a îngrozit lumea cu publicarea dosarelor secrete ale Inchiziţiei...
Credincioşii erau încă zguduiţi de descoperirea lui TMA-0, cu cîteva decenii mai înainte, care a avut un mare impact asupra lui Pius al XX-lea, şi cu siguranţă i-a influenţat acţiunile...
Dar încă nu mi-ai spus cum crede Ted, acest crip­todeist, că poţi să-l ajuţi să-l caute pe Dumnezeu. Cred că încă este foarte supărat pe El că se ascunde atît de bine. Mai bine nu-i spui că ţi-am zis asta.
Dar dacă mă gîndesc mai bine, de ce nu?
Cu dragoste, Indra.

STOCHEAZĂ
TRANSMITE


MISS PRINGLE
ÎNREGISTRARE

Salut, Indra, am avut o altă întrevedere cu dr. Ted, deşi nu i-am spus încă, de ce crezi tu că este supărat pe Dumnezeu! Dar am purtat cu el cîteva discuţii — nu; dialoguri, deşi mai mult el vorbeşte — foarte interesante. Nu mă gîndeam că voi mai reveni vreodată la filozofie, după toţi aceşti ani de inginerie. Poate că a trebuit să trec prin ei, mai întîi, pentru a o aprecia cum trebui. Mă întreb ce notă mi-ar pune, ca student.
Ieri am încercat această cale de abordare, pentru a vedea cum reacţionează. Poate că-i original, deşi mă îndoiesc. Cred că ţi-ar plăcea să auzi ― vei fi interesată de comentariile noastre. Iată şi discuţia...

MISS PRINGLE ― COPIAZĂ AUDIO 94

— Desigur, Ted, nu poţi să negi că majoritatea capodoperelor artistice umane au fost inspirate de credinţa religioasă. Arta nu dovedeşte nimic?
— Da, dar nu într-un fel care să mulţumească pe vreun credincios! Din cînd în cînd, oamenii se amuză făcînd liste cu cei mai buni dintre cei mai buni — sînt sigur că ăsta era un mijloc de distracţie popular pe vremea ta.
— Cu siguranţă era.
— Ei bine, au existat cîteva faimoase încercări de a face acelaşi lucru şi cu arta. Evident, aseme­nea clasamente nu pot stabili valori absolute, eterne, dar sînt interesante şi arată cum se schimbă gusturile de la o generaţie la alta... Ultimul top pe care l-am văzut ― a fost trans­mis pe Earth Artnet cu numai cîţiva ani în urmă ― era împărţit în arhitectură, muzică, arte vizuale... Îmi amintesc doar cîteva exemple... Partenonul, Taj Mahal... Toccata şi Fuga lui Bach erau pe primul loc în muzică, urmate de Recviemul lui Verdi. În artă ― Mona Lisa, bineînţeles. Apoi, nu-s sigur de corectitudinea ordinii, un grup de statuete budiste de undeva din Ceylon şi masca fu­nerară de aur a lui Tutankamon.
Chiar dacă mi le-aş aminti pe toate celelalte — ceea ce bineînţeles că nu pot — nu ar avea im­portanţă; ceea ce contează este fondul lor cultural şi religios. Pe ansamblu, nici o religie nu era sin­gura dominantă într-un domeniu, cu excepţia muzicii. Şi această situaţie s-ar putea datora unui banal accident tehnologic: orga şi alte instrumente muzicale preelectronice au fost create în Occiden­tul creştin. Putea să se întîmple cu totul altfel... dacă, spre exemplu, grecii sau chinezii ar fi privit maşinile ca pe ceva mai mult decît nişte jucării.
Dar ceea ce pune capăt cu adevărat disputei, în ceea ce mă priveşte, este consensul general asupra unicităţii celei mai mari opere din istoria artei umane. Iar şi iar, în aproape toate clasa­mentele, este Angkor Wat. Şi totuşi religia care l-a inspirat dispăruse de secole; nimeni nu ştie nici măcar ce era, cu excepţia faptului că implica mai multe sute de zei, nu doar unul!
— Aş vrea să-i fi putut spune asta dragului de rabi Bernstein ― sînt sigur că ar fi găsit un răspuns potrivit
— N-am nici o îndoială. Şi eu îmi doresc să-l fi întîlnit. Şi mă bucur că nu a trăit să vadă ce s-a întîmplat cu Israelul.

SFÎRŞIT AUDIO

Asta a fost, Indra. Mi-aş dori ca Ganymede să aibă un Angkor Wat ― nu l-am văzut niciodată ― dar nu le poţi avea pe toate...
Acum, întrebarea la care-ţi vroiai cel mai tare un răspuns... de ce este dr. Ted atît de încîntat că sînt aici?
După cum ştii, el e convins că soluţia multor mis­tere se află pe Europa, unde nimănui nu i-a fost per­mis să asolizeze de o mie de ani.
E de părere că eu aş putea fi o excepţie. Crede că am un prieten acolo. Da ― Dave Bowman, sau orice o fi devenit el acum...
Ştim că el a supravieţuit după ce a fost atras de monolitul Fratele mai Mare şi că s-a întors cumva pe Pămînt, după aceea. Mai sînt şi altele, despre care n-aveam idee. Foarte puţini ştiu ceva, pentru că ganimedanii se feresc să vorbească despre asta...
Ted Khan a petrecut ani de zile adunînd dovezi şi acum este foarte sigur de anumite fapte, deşi nu le poate explica. În cel puţin şase rînduri, cam la un secol distanţă unul de celălalt, observatori de încredere de aici, din Anubis, au raportat că au văzut o... apariţie de genul celei întîlnite de Heywood Floyd la bordul navei Discovery. Deşi nici unul dintre ei nu cunoştea acel incident, au fost capabili să-l recunoască pe Dave, atunci cînd i-au văzut holograma. Şi a mai existat un caz similar, la bordul unei nave de cercetare care s-a apropiat mai mult de Europa, acum 600 de ani...
Luate în parte, nimeni n-ar trata cu seriozitate aceste rapoarte, dar la un loc ele alcătuiesc un şablon. Ted e foarte sigur că Dave Bowman trăieşte şi acum într-o anumită formă, probabil asociat cu Monolitul căruia îi spunem Marele Zid. Şi el are încă unele in­terese în treburile noastre.
Deşi nu a făcut nici o tentativă de comunicare, Ted speră să putem lua legătura. El crede că eu sînt singurul om care o poate face...
Încă încerc să mă hotărăsc. Mîine voi discuta des­pre asta cu căpitanul Chandler. Îţi vom spune ce am hotărît. Cu dragoste, Frank.

STOCHEAZĂ
TRANSMITE ― INDRA


21. CARANTINA

— Crezi în fantome, Dim?
— Bineînţeles că nu; dar, ca orice om sensibil, şi eu mă tem de ele. De ce întrebi?
— Dacă n-a fost o fantomă, a fost cel mai puter­nic vis pe care l-am avut vreodată. Aseară am vorbit cu David Bowman.
Poole ştia că va fi luat în serios de căpitanul Chandler, cînd situaţia o cerea, deci nu fu dezamăgit de această dată.
— Interesant, dar există o explicaţie evidentă. Doar ai stat aici, în Apartamentul Bowman, pentru numele lui Deus! Doar tu mi-ai spus că parcă-i bîn­tuit.
— Sînt sigur ― mă rog, 99 la sută sigur ― că ai dreptate, şi că întreaga tărăşenie a fost provocată de discuţiile pe care le-am avut cu profesorul Ted. Ai auzit rapoartele potrivit cărora Dave Bowman apare uneori în Anubis? Cam o dată la o sută de ani? Aşa cum a făcut şi cu dr. Floyd, la bordul Discovery, după ce a fost reactivată.
— Ce s-a întîmplat acolo? Am auzit ceva istori­siri vagi, dar nu le-am luat niciodată în serios.
— Dr. Khan le-a luat, la fel şi eu ― am văzut în­registrarea originală. Floyd stătea în vechiul meu scaun cînd un fel de nor de praf a apărut în spatele lui şi a luat forma capului lui Dave. Apoi i-a trans­mis acel faimos mesaj, avertizîndu-l să plece.
— Cine n-ar fi făcut-o? Dar asta a fost acum o mie de ani. Suficientă vreme pentru a fabrica un fals.
— Ce rost ar fi avut? Eu şi Khan am analizat-o ieri. Mi-aş pune viaţa rămăşag că este autentică.
— La o adică, sînt de acord cu tine. Şi am auzit de aceste rapoarte...
Vocea căpitanului Chandler şovăi, şi păru uşor stînjenit.
— Cu multă vreme în urmă am avut o prietenă aici, în Anubis. Ea mi-a spus că bunicul ei l-a văzut pe Bowman. Am rîs...
— Mă întreb dacă Ted are acea întîlnire pe listă. I-ai putea face legătura cu prietena ta?
— Eh, mai bine nu. N-am mai vorbit de ani de zile. Din cîte ştiam, ea ar putea fi pe Lună, sau pe Marte... Oricum, de ce îl interesează pe profesorul Ted?
— Asta e ceea ce vroiam de fapt să discut cu tine.
— Nu-mi sună prea bine. Dă-i drumul.
— Ted crede că Dave Bowman, sau orice o fi devenit el, ar putea continua să existe, acolo, pe Eu­ropa.
— După o mie de ani?
— Ei, uită-te la mine!
— O singură mostră nu dă bine la statistică, obişnuia să spună profesorul meu de matematică. Dar continuă...
— E o poveste complicată, sau poate un mozaic din care lipsesc majoritatea pieselor. Dar este ge­neral recunoscut că strămoşilor noştri li s-a întîmplat ceva crucial atunci cînd Monolitul a apărut în Africa, acum patru milioane de ani. Marchează o cotitură în preistorie ― prima apariţie a uneltelor, a armelor şi a religiei... Poate fi o simplă coincidenţă. Monolitul probabil că a avut un efect asupra noastră, în mod sigur n-a stat pur şi simplu acolo, acceptînd pasiv să fie venerat...
Lui Ted îi place să citeze un faimos paleontolog, care spunea că „TMA-0 ne-a tras un şut în fund evoluţionist". El susţine că acel şut nu a fost orien­tat într-o direcţie tocmai favorabilă. Trebuia să de­venim atît de răi şi de capricioşi pentru a supra­vieţui? Poate că da... După cum l-am înţeles eu, Ted crede că în alcătuirea creierilor noastre, este ceva fundamental greşit, care ne face incapabili de o gîndire logică substanţială. Pentru a înrăutăţi situa­ţia, deşi toate creaturile au nevoie de un anumit grad de agresivitate pentru a supravieţui, se pare că noi avem mult mai multă decît ar fi absolut necesar. Şi nici un animal nu-şi torturează semenii, aşa cum fa­cem noi. Este acesta un accident evolutiv ― o ches­tiune de ghinion genetic?
Foarte mulţi sînt de acord că TMA-1 a fost plasat pe Lună pentru a supraveghea proiectul — ex­perimentul; orice-ar fi fost ― şi pentru a raporta mai departe, către Jupiter, unde se afla centrul de control al misiunii. De aceea celălalt Monolit — Fratele cel Mare ― aştepta acolo. Aşteptase patru milioane de ani, cînd a sosit Discovery. Eşti de acord pînă acum?
— Da, dintotdeauna am crezut că asta este cea mai plauzibilă teorie.
— Şi acum, ceva mai speculativ. Bowman a fost aparent înghiţit de către Fratele cel Mare, şi totuşi ceva din personalitatea lui se pare că a supravieţuit. La 20 de ani de la acea întîlnire cu Heywood Floyd, din timpul celei de-a doua expediţii către Jupiter, a mai realizat un contact, la bordul navei Universe, cînd Floyd s-a alăturat misiunii din 2061 către co­meta Halley. Sau cel puţin aşa ne spune el, în jur­nalul său de memorii, deşi avea mult peste o sută de ani atunci cînd le-a dictat.
— Poate să fi fost senil.
— Nu şi potrivit tuturor relatărilor contempo­rane! De asemenea ― poate chiar mai important ― nepotul său, Chris, a avut parte de cîteva experienţe la fel de stranii, atunci cînd Galaxy a asolizat forţat pe Europa. Şi, bineînţeles, acolo este locul unde se află chiar acum Monolitul, sau un Monolit! înconju­rat de europani...
— Încep să-mi dau seama încotro bate dr. Ted. De aici am plecat ― întregul cerc o ia de la capăt. Eu­ropii sînt destinaţi celebrităţii...
— Exact, totul se potriveşte. Jupiter s-a aprins şi le-a oferit un soare, topind acea lume îngheţată. Avertismentul de a ne ţine la o parte a fost dat pro­babil pentru a nu ne amesteca în evoluţia lor...
— Unde am mai auzit eu asta înainte? Desigur, Frank, de-acum o mie de ani, din vremea ta! Prima Directivă! Încă mai rîdem cu poftă de cei din bătrînul serial Star Trek.
— Ţi-am mai spus vreodată că m-am întîlnit cu unii dintre actori? Ar fi surprinşi să mă vadă acum... Şi întotdeauna am avut două convingeri legate de po­litica neamestecului. Monolitul cu siguranţă a neso­cotit una dintre ele, în cazul nostru, acolo, în Africa. S-ar putea spune că a avut rezultate dezastruoase...
— Mai mult noroc data viitoare, pe Europa!
Poole rîse, nu prea convingător.
— Khan mi-a spus exact acelaşi lucru...
— Şi ce crede el că ar trebui să faci? Întîi de toate, în ce fel vei interveni?
— Întîi şi-ntîi, trebuie să aflăm ce se întîmplă cu adevărat pe Europa, şi de ce. Observaţia din spaţiu nu este suficientă.
— Ce altceva putem face? Toate sondele trimise de ganimedani au explodat înainte de a atinge solul.
— Şi de la misiunea de salvare a navetei Galaxy, toate navele cu echipaj uman au fost deviate de un anumit cîmp de forţă, a cărui natură n-a reuşit ni­meni s-o descifreze. Foarte interesant; dovedeşte că ceea ce se află acolo jos, orice ar fi, ne apără şi nu este răuvoitor. Şi ― acesta e aspectul cel mai important ― trebuie să aibă un mijloc să verifice a ceea ce vine spre el. Poate face distincţia între roboţi şi oameni.
— Mai mult decît mine, uneori. Continuă.
— Ei bine, Ted crede că există o singură fiinţă umană care poate reuşi să asolizeze pe suprafaţa Eu­ropei ― deoarece vechiul lui prieten este acolo, şi poa­te avea ceva influenţă asupra acelei puteri necunos­cute.
Căpitanul Chandler trase un fluierat lung, grav.
— Şi eşti dispus să rişti?
— Da. Ce aş avea de pierdut?
— O navetă spaţială preţioasă, dacă vei proceda aşa cum cred eu. De aceea ai vrut să înveţi să pilotezi Şoimul?
— Ei, acum, că tot ai adus vorba, s-ar putea să mă fi gîndit la asta...
— Trebuie să te mai gîndeşti. Mărturisesc că sînt îngrijorat, dar mai sînt şi alte probleme.
— Pentru că te cunosc, sînt sigur că n-or să-ţi stea în cale, o dată ce te-ai hotărît să mă ajuţi...


22. RISCUL

MISS PRINGLE ― AFIŞEAZĂ MESAJELE PRIORITARE RECEPŢIONATE DE PE PĂMÎNT

Dragă Indra, nu încerc să fiu dramatic, dar aces­ta s-ar putea să fie ultimul mesaj pe care ţi-l adresez de pe Ganymede. Atunci cînd îl vei primi, eu voi fi deja pe drum către Europa.
Deşi este o decizie subită — şi nimeni nu este mai surprins decît mine — m-am gîndit la ea cu mare atenţie. După cum ai ghicit, Ted Khan poartă o ma­re parte a răspunderii... lasă-l pe el să-ţi explice dacă eu nu mă mai întorc.
Te rog să nu mă înţelegi greşit — în nici un fel nu o privesc ca pe o misiune sinucigaşă! Dar sînt 99 la sută convins de argumentele lui Ted, şi el mi-a aţîţat curiozitatea într-o asemenea măsură încît nu mi-aş fi iertat niciodată să refuz o asemenea ocazie unică într-o viaţă. Sau poate ar trebui să spun unică în două vieţi...
Zbor cu Falcon, naveta mică, de o singură per­soană, de pe Goliath — ce mi-ar plăcea să le-o arăt şi vechilor mei colegi de la Administraţia Spaţială! Luînd în considerare vechile înregistrări, cea mai probabilă variantă care mi se poate întîmpla este să fiu îndepărtat de Europa, înainte de a putea asoliza. Chiar şi din asta voi avea ceva de învăţat...
Şi dacă el ― Monolitul local, Marele Zid ― hotă­răşte să mă trateze ca pe sondele automate din tre­cut, nu voi şti niciodată. Este un risc pe care m-am pregătit să mi-l asum.
Îţi mulţumesc pentru tot, transmite-i toate cele bune lui Joe. Cu dragoste, de pe Ganymede ― şi pe curînd, sper, de pe Europa.

STOCHEAZĂ TRANSMITE



IV. REGATUL SULFULUI


23. FALCON

— Europa este la aproape 4. 000 de kilometri de Ganymede în acest moment, îl informă căpitanul Chandler pe Poole. Dacă „o calci" ― mulţumesc că m-ai învăţat această expresie! — Falcon te-ar putea duce acolo într-o oră. Dar nu ţi-aş recomanda asta; misteriosul nostru prieten s-ar putea alarma văzînd că vine cineva atît de repede.
— De acord, plus că vreau ceva timp de gîndire. Şi încă sper... Vocea lui Poole se stinse în tăcere.
— Ce speri?
— Că pot lua în vreun fel legătura cu Dave, sau orice-ar fi, înainte de a încerca să asolizez.
— Mda, întotdeauna este nepoliticos să dai buzna neinvitat, chiar şi cu oameni pe care-i cunoşti, nemaivorbind de absolut necunoscuţii europi. Poate că ar trebui să iei cu tine ceva cadouri ― nu aşa obişnuiau exploratorii din vechime? Cred că oglinzile şi mărgelele erau cîndva la mare preţ.
Tonul şi expresia lui Chandler nu lăsau să se vadă adevărata îngrijorare pe care o simţea, atît pen­tru Poole cît şi pentru piesele de echipament valo­roase pe care se oferise să i le împrumute — şi pen­tru care căpitanul navei Goliath era, în cele din urmă, răspunzător.
— Încă mai încerc să aflu cum o să rezolvăm asta. Dacă te întorci ca un erou, vreau să mă scald şi eu în aura ta de glorie. Dar dacă pierzi Şoimul, o dată cu tine, ce-o să mai spun? Că ai furat naveta pe cînd noi nu ne uitam? Mi-e teamă că nimeni n-o să creadă o astfel de poveste. Controlul Traficului este foarte eficient aici, pe Ganymede, trebuie să fie! Dacă pleci fără să anunţi înainte, sînt pe urmele tale într-o microsecundă — ba nu, chiar într-o milisecundă. N-ai nici o şansă să pleci fără să-ţi completez un plan de zbor mai întîi. Aşa că asta propun eu să facem, doar dacă nu-mi vine o idee mai bună.
Vei lua Şoimul pentru un ultim test de calificare ― toată lumea ştie că deja l-ai pilotat singur. Vei intra pe orbită la 2.000 de kilometri deasupra Europei ― nu-i nimic neobişnuit în asta ― unii o fac mereu, iar autorităţile locale par să nu aibă nimic de obiectat.
Timp de zbor total, estimat la cinci ore şi jumătate. Dacă te răzgîndeşti brusc cu privire la în­toarcerea pe Ganymede, nu mai poate face nimeni nimic — cel puţin nimeni de aici. Evident, eu voi încerca să par indignat şi voi spune cît de uluit sînt de asemenea erori de navigaţie grosolane etc. etc. Tot ce va face o impresie bună asupra Curţii de Anchetă.
— Se va ajunge pînă acolo? Nu vreau să fac ni­mic care ar putea să-ţi pricinuiască necazuri.
— Nu-ţi face probleme, era timpul să se mai pe­treacă ceva palpitant şi pe aici. Dar doar noi doi ştim despre asta; încearcă să nu spui nimănui altcuiva din echipaj, aş vrea să aibă — cum era expresia cealaltă pe care am învăţat-o de la tine? — posibilitatea de a „nega plauzibil".
— Mulţumesc, Dim, îţi sînt recunoscător că faci asta pentru mine. Şi sper să nu regreţi niciodată că m-ai adus pe Goliath de pe orbita lui Neptun.


Lui Poole i se părea greu să evite suspiciunea crescîndă, să se poarte în aşa fel cu noii săi colegi de echipaj încît să nu bănuiască ce intenţii avea, în timp ce aceştia pregăteau naveta Şoimul pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un zbor scurt, de rutină. Doar el şi Chandler ştiau că nu va fi deloc astfel.
Totuşi nu urma să se arunce în ceva total ne­cunoscut, aşa cum el şi Dave Bowman făcuseră cu o mie de ani în urmă. În memoria navetei se găseau stocate hărţi de înaltă rezoluţie ale Europei, care arătau detalii de cîţiva metri. Ştia exact unde vrea să se ducă; rămînea de văzut doar dacă putea sparge carantina veche de cîteva secole.


24 EVADAREA

— Control manual, te rog.
— Eşti sigur, Frank?
— Foarte sigur, Şoimule... Mulţumesc.
Oricît de ilogic părea, majorităţii indivizilor aparţinînd rasei umane li se părea imposibil să nu fie politicoasă cu copiii săi artificiali, oricît de puţin in­teligenţi ar fi fost. Volume întregi de psihologie, pre­cum şi multe ghiduri populare („Cum să nu răneşti sentimentele unui computer", şi „Inteligenţa artifi­cială ― adevărata nervozitate" erau doar două dintre cele mai cunoscute titluri), fuseseră scrise pe mar­ginea subiectului eticheta om — maşină. Cu multă vreme în urmă se decisese că oricît de indiferentă ar putea părea grosolănia faţă de roboţi, ea trebuie des­curajată. Le fel de bine, şi mult prea lesne, ea s-ar fi putut răspîndi şi în rîndul relaţiilor umane.
Şoimul se afla acum pe orbită, aşa cum de fapt o arăta şi planul său de zbor, la o distanţă sigură, de 2000 de kilometri, deasupra Europei. Corona uriaşu­lui satelit domina partea din faţă a cerului, şi chiar şi zona neluminată de Lucifer era atît de străluci­toare, aprinsă de mult mai îndepărtatul Soare, încît toate detaliile sale puteau fi văzute cu limpezime. Poole nu avea nevoie de asistenţă optică pentru a ob­serva destinaţia planificată, pe malul încă îngheţat al Mării Galileea, nu departe de rămăşiţele primei nave spaţiale care asolizase pe această lume. Deşi europanii luaseră de mult toate componentele sale metalice, ghinionista navă chinezească servea încă drept mormînt pentru echipajul său; şi era potrivit că singurului "oraş" de aici ― chiar dacă era unul extra­terestru ― i se potrivea numele de „Tsienville".
Poole se hotărîse să coboare dinspre mare şi apoi să zboare foarte încet către Tsienville ― sperînd că această apropiere va părea prietenoasă, sau cel puţin neagresivă. Deşi recunoştea în sinea lui că era o abordare naivă, nu găsise o altă soluţie mai bună.
Apoi, brusc, imediat ce coborîse sub altitudinea de 1000 de kilometri, fu întrerupt ― nu în felul în care sperase, ci în cel la care se aşteptase.
— Aici Centrul de Control Ganymede, către Şoimul. V-aţi îndepărtat de coordonatele stabilite în planul de zbor. Rugăm raportaţi imediat ce se în­tîmplă.
Era greu să ignori o astfel de solicitare urgentă, dar în situaţia dată părea lucrul cel mai bun de făcut. Exact 30 de secunde mai tîrziu, şi la 100 de kilometri mai aproape de Europa, cei de pe Ganymede repetară mesajul. Încă o dată Poole îl ignoră — dar nu şi Şoimul.
— Eşti absolut sigur că asta vrei să faci, Frank? îl întrebă computerul navetei.
Cu toate că Poole ştia că-i doar închipuire, ar fi putut să jure că din glasul computerului răzbătea o notă de nelinişte.
— Foarte sigur, Şoimule, ştiu exact ceea ce fac. Bineînţeles că şi asta era fals, şi de acum încolo avea să fie nevoie să mintă un auditoriu din ce în ce mai sofisticat.
Lumini indicatoare care doar rareori puteau fi văzute aprinse începură să clipească la capătul panoului de control. Poole zîmbi cu satisfacţie: totul mergea conform planului.
— Aici Centrul de Control Ganymede. Mă recep­ţionezi, Şoimule? Ai trecut pe control manual, aşa că nu te pot asista. Ce se întîmplă? Continui să cobori către Europa. Te rog să răspunzi imediat.
Poole începu să simtă uşoare mustrări de conşti­inţă. I se păru că recunoaşte vocea operatoarei de la Centrul de control, şi era aproape sigur că aparţinea unei femei încîntătoare pe care o întîlnise la o recepţie dată de primar, imediat după sosirea sa pe Anubis. Părea cu adevărat alarmată.
Deodată realiză cum să o elibereze de teamă ― şi în acelaşi timp să încerce ceva ce mai devreme res­pinsese ca fiind mult prea absurd. Poate că, la urma urmelor, merita o încercare: cu siguranţă nu va pro­duce nici o pagubă, şi se putea chiar să meargă.
— Aici Frank Poole de pe Şoimul. Sînt cum nu se poate mai bine, dar se pare că altcineva a preluat controlul navetei şi o îndreaptă în jos, către Europa. Sper că recepţionaţi acest mesaj — voi continua să ra­portez atît timp cît va fi posibil.
Ei bine, nu o minţise pe de-a întregul pe îngrijo­rata controloare, şi într-o zi spera să poată să o pri­vească în ochi, cu conştiinţa curată.
Continuă să vorbească, încercînd să-şi moduleze vocea ca şi cum ar fi fost complet sincer, să nu pară că face echilibristică pe marginea adevărului.
— Repet, aici este Frank Poole de la bordul na­vetei Şoimul, în coborîre către Europa. Presupun că o anumită forţă exterioară a preluat controlul navetei mele şi o va aşeza pe sol în siguranţă. Dave, aici este vechiul tău camarad Frank. Tu eşti entitatea care mă controlează? Am motive să cred că te afli aici, pe Eu­ropa. Dacă este aşa, abia aştept să te revăd ― oriunde sau orice ai fi acum.
Nici măcar un moment nu îşi imaginase că va primi răspuns; pînă şi centrul de control de pe Ganymede părea să fie şocat şi redus la tăcere.
Şi totuşi, într-un fel, primi un răspuns.
Şoimul continua să coboare către Marea Galileei. Europa se afla la numai 50 de kilometri de­desubt. Poole putea să vadă acum cu ochiul liber lunga dîră neagră a celui mai mare dintre Monoliţi, care stătea de veghe — dacă într-adevăr asta făcea — la periferia oraşului Tsienville.
Nici unei fiinţe umane nu îi fusese îngăduit să se apropie atît de mult în ultimii 1000 de ani.


25. FOC ÎN ADÎNCURI

Timp de milioane de ani fusese o lume oceanică, cu apele sale ascunse, protejate de vidul spaţiului de o crustă de gheaţă. În majoritatea locurilor, gheaţa era groasă de kilometri, dar avea şi locuri unde era mai subţire şi crăpase. Apoi avusese loc o scurtă luptă între două elemente implacabil ostile, care nu mai veniseră în contact direct pe nici o altă lume a sistemului solar. Războiul între ocean şi spaţiu sfîr­şea întotdeauna în aceeaşi remiză; apa ajunsă la suprafaţă fierbea şi îngheţa simultan, reparînd ar­mura de gheaţă.
Mările Europei ar fi putut îngheţa bocnă cu mult timp în urmă, dacă nu ar fi existat influenţa planetei Jupiter. Gravitaţia acesteia frămîntă în con­tinuu nucleul micii lumi din vecinătate; forţele care răvăşeau Io acţionau şi aici, deşi cu o ferocitate mult îmblînzită. Pretutindeni în adîncuri existau dovezile neîncetatului război dintre planetă şi satelit, în mugetul şi tunetul continuu al seismelor submarine, al exploziilor de gaze eliminate din interior, al valu­rilor de presiune infrasonică ale avalanşelor care măturau cîmpiile abisale. În comparaţie cu oceanul tumultuos care acoperea Europa, chiar şi zgomo­toasele mări ale Pămîntului ar fi părut tăcute.
Din loc în loc, presărate deasupra deşerturilor din adîncuri, erau oaze care ar fi uluit şi ar fi încîn­tat orice biolog terestru. Ele se întindeau pe cîţiva kilometri în jurul maselor aglomerate de minerale izvorîte din interior. Adesea creau parodii naturale ale unor castele gotice din care pulsau, într-un ritm scăzut, lichide negre, vîscoase, parcă împinse de bătaia unei inimi puternice. Şi, precum sîngele, ele erau semnele autentice ale vieţii însăşi. Fluidele clo­cotinde respingeau frigul ucigător care se prelungea pe deasupra, şi formau insule de căldură pe fundul oceanului. La fel de important, ele aduceau din interiorul Europei toate substanţele chimice necesare vieţii. Astfel de oaze fertile, care ofereau hrană şi energie din abundenţă, fuseseră descoperite de ex­ploratorii din secolul XX ai mărilor Pămîntului. Aici ele erau prezente la o scară incomparabil mai mare şi într-o mult mai largă varietate.
Structuri filiforme, delicate, care păreau să fie analoge plantelor, prosperau în zonele „tropicale", apropiate de sursele de căldură. Tîrîndu-se printre ele, trăiau acei bizari şerpi şi viermi, unii hrănin­du-se cu plante, alţii extrâgîndu-şi hrana direct din apele bogate în minerale din jurul lor. La distanţe mai mari de focurile submarine la care se încălzeau aceste creaturi, trăiau organisme mai mari, mai ro­buste, nu foarte diferite de crabi sau păianjeni.
Armate de biologi ar fi putut petrece cîteva vieţi studiind o singură astfel de oază mică. Spre deosebire de mările terestre din Paleozoic, adîncurile europane nu alcătuiau un mediu stabil, aşa că evoluţia pro­gresa cu o viteză ameţitoare, producînd multitudini de forme de viaţă fantastice. Toate erau supuse aceleiaşi nedefinite aşteptări a dispariţiei; mai de­vreme sau mai tîrziu, fiecare izvor al vieţii avea să slăbească şi să moară, pe măsură ce forţele care îl ali­mentau îşi mutau focarul în altă parte. Pe întreaga suprafaţă a fundului oceanului europan se găseau dovezi ale unor astfel de tragedii; nenumărate zone circulare erau acoperite cu schelete şi rămăşiţe în­crustate cu minerale ale creaturilor moarte, unde capitole întregi de evoluţie fuseseră şterse din cartea vieţii. Şi erau scoici de multe forme — bivalve, şi chiar trivalve, precum şi modele spiralate din piatră ― exact ca superbele amonite dispărute atît de miste­rios din oceanele Pămîntului, la sfîrşitul Cretacicu­lui.
Printre cele mai mari minuni ale adîncurilor eu­ropane se numărau rîurile de lavă incandescentă, curgînd din conurile vulcanilor submarini. Presiunea la aceste adîncimi era atît de mare, încît apa venită în contact cu magma fierbinte nu se putea vaporiza, aşa că ambele elemente coexistau în cadrul unui ar­mistiţiu dificil.
Acolo, pe o altă lume şi cu personaje extrateres­tre, se jucase ceva asemănător poveştii Egiptului, cu mult înainte de apariţia Omului. Ca şi Nilul, care adusese viaţă într-o strîmtă fîşie a deşertului, acest rîu de căldură deşteptase la viaţă adîncurile euro­pane. De-a lungul malurilor sale, într-o zonă nicio­dată mai lată de cîţiva kilometri, specie după specie evoluase, prosperase şi se stinsese. Şi cîteva dintre ele lăsaseră monumente permanente.
Deseori ele erau greu de deosebit de formaţiunile naturale din jurul venturilor termale, şi chiar şi atunci cînd era clar că nu se datorează unor reacţii chimice întîmplătoare, era greu să hotărăşti dacă erau produsul instinctului sau al inteligenţei. Pe Pămînt, termitele construiau clădiri aproape la fel de impresionante ca oricare dintre cele care se găseau în acest unic şi vast ocean ce acoperea o lume îngheţată.
De-a lungul îngustei porţiuni fertile din pustiu­rile adîncului, culturi întregi şi chiar civilizaţii puteau să fi răsărit şi să fi apus, armate puteau să fi mărşăluit ― sau înotat ― sub comanda unor Na­poleoni sau Tamerlani europani. Iar restul lumii lor n-ar fi ştiut asta niciodată, pentru că toate oazele lor erau la fel de izolate una de cealaltă pe cît sînt plane­tele între ele. Creaturile care răsăreau în strălucirea difuză a rîurilor de lavă şi se hrăneau în jurul venturilor calde nu puteau străbate pustietatea ostilă dintre insulele lor singuratice. Dacă ar fi produs is­torici şi filosofi, fiecare dintre acele culturi ar fi fost convinsă că este singură în Univers.
Şi totuşi nici măcar spaţiul dintre oaze nu era complet lipsit de viaţă; existau creaturi mai dure, care-i sfidau rigorile. Unele erau echivalentul eu­ropan al peştilor — torpile subţiri, propulsate de cozi verticale şi ghidate de aripioare laterale. Asemă­narea cu cei mai de succes înotători din oceanele Pămîntului era inevitabilă; date fiind aceleaşi pro­bleme inginereşti, evoluţia trebuia să dea soluţii foarte apropiate. Martori sînt delfinul şi rechinul — aproape identici la o privire superficială, totuşi din ramuri atît de îndepărtate, una de alta, ale arbore­lui vieţii.
Exista, oricum, o diferenţă foarte evidentă între peştii din oceanul europan şi cei din mările terestre; nu aveau branhii, pentru că în apele prin care înotau abia se găsea o urmă de oxigen. La fel ca făpturile care trăiau în jurul venturilor geotermale ale Pămîn­tului însuşi, metabolismul lor se baza pe compuşi ai sulfului, abundenţi în acest mediu vulcanic.
Şi foarte puţini aveau ochi. În afara strălucirii vagi a scurgerilor de lavă, şi a sclipirilor ocazionale de bioluminiscenţă ale creaturilor care îşi căutau perechea ― sau a prădătorilor pe urma vînatului ― era o lume a întunericului.
Era, de asemenea, una sortită pieirii. Nu numai că sursele sale de energie erau puţine şi permanent schimbătoare, dar şi cîmpurile de forţă care le ge­nerau se diminuau implacabil. Chiar dacă ajungeau să dezvolte inteligenţă adevărată, europanii rămî­neau prinşi între foc şi gheaţă.
Lipsindu-le un miracol, ei ar fi pierit o dată cu îngheţarea finală a micii lor lumi.
Lucifer a făcut acest miracol.


26. TSIENVILLE

În ultimile clipe, pe cînd cobora spre coastă cu adormitoarea viteză de 100 de kilometri pe oră, Poole se întrebă dacă mai putea exista vreo inter­venţie de ultim moment. Dar nu se întîmplă nimic de felul acesta, chiar şi atunci cînd se deplasă încet de-a lungul feţei negre, interzise, a Marelui Zid.
Era cel mai potrivit nume pentru Monolitul de pe Europa, deoarece, spre deosebire de fraţii săi mai mici de pe Pămînt şi Lună, era aşezat pe orizontală şi măsura mai bine de douăzeci de kilometri lungime. Cu toată că literalmente avea un volum de miliarde de ori mai mare decît TMA-0 şi TMA-l, proporţiile sale erau exact aceleaşi — acea scară de 1:4:9, care a inspirat atîta curiozitate şi atîtea nonsensuri nume­rologice de-a lungul secolelor.
Pentru că latura verticală avea cel puţin zece kilometri înălţime, una dintre teoriile plauzibile susţinea că, printre celelalte funcţii ale sale, Marele Zid servea ca barieră de vînt, protejînd Tsienville de uraganele feroce care băteau dinspre Marea Galileei. Acestea erau mult mai rare acum, cînd clima se sta­bilizase, dar cu o mie de ani în urmă ele ar fi fost o sursă majoră de descurajare pentru formele de viaţă care ieşeau din ocean.
Deşi inteţionase să o facă, Poole nu găsise nicio­dată suficient timp să viziteze Monolitul Tycho — încă strict secret pe vremea cînd plecase spre Jupiter ― iar gravitaţia Pămîntului făcuse ca geamănul acestuia, de la Olduvai, să-i fie inaccesibil. Dar văzuse imaginile amîndorura atît de des, încît i se păreau la fel de familiari ca şi proverbialele proprii buzunare (şi oare cîţi oameni, se întreba adesea, şi-ar fi recunos­cut propriile buzunare?). Afară de enorma diferenţă de mărime, nu exista nici o altă cale de a deosebi Marele Zid de TMA-0 şi TMA-1 ― sau, de altfel, de „Fratele cel Mare" pe care Leonov îl întîlnise pe orbita lui Jupiter.
Potrivit cîtorva ipoteze, probabil suficient de trăsnite pentru a fi adevărate, exista un singur Monolit arhetipal, toate celelalte ― indiferent de mărime ― fiind proiecţii, sau imagini ale acestuia. Poole îşi aminti aceste idei atunci cînd observă suprafaţa neagră, imaculată, neobişnuit de netedă şi lipsită de strălucire a Marelui Zid. Sigur, după atîtea secole petrecute într-un mediu atît de ostil, ar fi tre­buit să aibă măcar cîteva pete de mizerie! Totuşi, arăta atît de curat de parcă o armată de spălători de geamuri i-ar fi lustruit fiecare centimetru pătrat.
Apoi îşi aduse aminte că, deşi oricine a putut pri­vi TMA-0 sau TMA-1 îndeaproape a simţit irezistibi­la nevoia de a le atinge suprafeţele aparent pure, ni­meni nu a reuşit vreodată. Degete, burghie cu diamant, cuţite laser ― toate lunecau pe Monoliţi, ca şi cum aceştia ar fi fost acoperiţi cu o peliculă im­penetrabilă. Sau ca şi cum ― asta era o altă ipoteză răspîndită ― n-ar fi fost chiar în acest Univers, ci cumva separaţi de el cu o fracţiune de milimetru, care se dovedea a fi de netrecut.
Făcu un ocol complet, uşor, al Marelui Zid, care rămase absolut indiferent faţă de demersul său. Apoi aduse naveta — tot pe control manual, în caz că Cen­trul de Control de pe Ganymede ar fi făcut vreo încer­care de a-l „salva" ― la periferia Tsienville-ului, şi survolă acea zonă în căutarea unui loc potrivit pen­tru asolizare.
Imaginile văzute prin mica fereastră panorami­că a Şoimului îi erau pe de-a întregul familiare; le examinase atît de des în înregistrările de pe Ganymede, fără a-şi închipui că într-o zi avea să le observe în realitate. Europii, se părea, nu aveau idee de planificarea urbană; sute de structuri semisferice erau împrăştiate aparent întîmplător pe o suprafaţă de circa un kilometru pătrat. Unele erau atît de mici încît şi un copil pămîntean s-ar fi simţit înghesuit înăuntru; cu toate că altele erau suficient de mari pentru a adăposti o familie numeroasă, nici una nu măsura mai mult de cinci metri înălţime.
Şi toate erau făcute din acelaşi material, care arunca o fantomatică strălucire albă în lumina dublă din timpul zilei. Pe Pămînt, eschimoşii găsiseră acelaşi răspuns la propriul lor mediu rece, sărac în materiale de construcţie; igluurile din Tsienville erau şi ele făcute din gheaţă.
În loc de străzi, erau canale — deoarece fiinţele cele mai evoluate erau parţial amfibii şi se părea că încă dorm sub apă. Tot acolo, se credea, mergeau să se împerecheze şi să se hrănească, deşi nici una din­tre aceste ipoteze nu fusese dovedită.
Tsienville fusese numit „Veneţia de gheaţă", iar Poole trebui să admită că numele i se potrivea. Oricum, de văzut nu se vedea nici un „veneţian"; locul arăta de parcă ar fi fost părăsit de ani de zile.
Şi mai era încă un mister: în pofida faptului că Lucifer era de cincizeci de ori mai strălucitor decît îndepărtatul Soare, şi exista mereu o permanentă combinaţie între cei doi aştri pe cer, europii păreau în continuare supuşi unui străvechi ritm zi/noapte. Ei se întorceau în ocean la apus, ieşind din el la răsăritul soarelui, deşi nivelul de iluminare se schim­ba cu numai cîteva procente. Poate că exista o astfel de paralelă şi pe Pămînt, unde ciclurile vieţii multor creaturi erau controlate în egală măsură atît de pali­da Lună, cît şi de mult mai strălucitorul Soare.
Într-o oră soarele avea să răsară, şi atunci locui­torii Tsienville-ului vor reveni pe uscat şi îşi vor ve­dea de treburile zilnice ― aşa cum, după standardele umane, ar fi trebuit să o facă. Biochimia bazată pe sulf a europilor nu era la fel de eficientă ca a celei antrenate de oxigen, care energiza majoritatea animalelor terestre. Chiar şi o broască ţestoasă putea în­trece un europ, aşa că era greu să-i consideri pe aceş­tia potenţial periculoşi. Acestea erau Veştile Bune. Vestea rea era că, fie chiar şi în cazul celor mai bune intenţii plecate din ambele părţi, încercările de co­municare ar fi fost extrem de lente ― intolerabil de lente.
Era timpul — decise Poole — să raporteze Cen­trului de Control de pe Ganymede. Probabil că deve­niseră foarte neliniştiţi şi se întreba cum se descurcă în această situaţie complicele său, căpitanul Chandler.
— Şoimul către Ganymede. După cum puteţi vedea ― ăăă ― fără îndoială, am fost aşezat aici, foarte aproape de Tsienville. Nu există nici urmă de ostili­tate, şi cum este noapte solară, toţi europii se află sub apă. Vă voi contacta din nou imediat ce asolizez.
Dim ar fi fost mîndru de el, gîndi Poole, în timp ce aşeza pe sol Şoimul, uşor, ca pe un fulg de zăpadă, pe o întindere netedă de gheaţă. Cum nu vroia să-şi asume riscul stabilizării navetei, potrivi motorul inerţial să anuleze greutatea acesteia, cu o excepţie suficientă — spera el — cît să nu o zboare vîntul.
Se afla pe Europa — primul om din ultima mie de ani. Să fi avut Armstrong şi Aldrin aceeaşi senzaţie atunci cînd Vulturul lor a atins Luna? Poate că erau prea ocupaţi să verifice sistemele primitive şi total neinteligente ale modulului lunar.
Şoimul, bineînţeles, făcea toate acestea în mod automat. Micuţa cabină de pilotaj era acum foarte tăcută, în afara inevitabilului ― dar şi liniştitorului ― murmur temperat al aparaturii electronice. Poole fu realmente şocat atunci cînd vocea lui Chandler, vădit înregistrată dinainte, îi întrerupse gîndurile.
— Ai reuşit! Felicitări! După cum ştii, săptămînă viitoare trebuie să ne întoarcem la Centură, dar asta înseamnă că ai la dispoziţie o groază de timp. Peste cinci zile, Şoimul ştie ce trebuie să facă. Va găsi dru­mul înapoi, cu sau fără tine. Aşa că, noroc!


MISS PRINGLE
ACTIVEAZĂ PROGRAM CRIPTARE
STOCHEAZĂ

Bună, Dim, mulţumesc pentru acel mesaj încu­rajator! Mă simt cam stînjenit folosind acest program — parcă aş fi un agent secret dintr-unul din acele filme de spionaj atît de populare înainte de a mă naşte. Totuşi, el lasă loc unei anumite intimităţi, care poate fi folositoare. Sper că Miss Pringle l-a folosit corect... evident, Miss P., glumesc!
Apropo, primesc o avalanşă de solicitări din par­tea mass-media din sistemul solar. Te rog să încerci să fie suspendate, sau să le redirecţionezi către dr. Ted. El se va bucura să le primească...
Din moment ce Ganymede stă cu obiectivul spre mine, nu mă voi osteni să-ţi povestesc ce mi se în­tîmplă sau ce văd. Dacă totul merge bine, ar trebui să începem peste cîteva minute — şi vom şti cu toţii dacă a fost o idee bună să-i las pe europi să mă găsească stînd deja aici, paşnic, aşteptînd să-i salut cînd ies la suprafaţă...
Orice s-ar întîmpla, n-ar fi pentru mine o sur­priză atît de mare pe cît a fost pentru dr. Chang şi colegii săi, atunci cînd au aterizat aici, acum o mie de ani. I-am ascultat acel faimos ultim mesaj încă o dată, chiar înainte de a părăsi Ganymede. Trebuie să recunosc că mi-a dat un sentiment straniu — nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă aşa ceva nu s-ar putea întîmpla din nou, nu mi-ar plăcea să devin ne­muritor în felul în care a făcut-o Chang...
Bineînţeles, pot să plec oricînd, dacă se întîmplă ca lucrurile să ia o întorsătură proastă... şi iată ce gînd interesant mi-a trecut acum prin minte... mă în­treb dacă europii au vreun fel de istorie — orice fel de evidenţe... orice amintire, despre ceea ce s-a întîm­plat la numai cîţiva kilometri de aici, acum o mie de ani?


27. GHEAŢĂ SI VID

Aici dr. Chang, vorbind de pe Europa, sper să mă puteţi auzi, în special dr. Floyd ― ştiu că sînteţi la bordul navei Leonov.
Tsien a fost distrus acum trei ore. Sînt singurul supravieţuitor. Folosesc radioemiţătorul costumului spaţial ― nu-mi dau seama dacă este suficient de pu­ternic, dar este singura mea şansă. Vă rog ascultaţi cu atenţie.
EXISTĂ VIAŢĂ PE EUROPA. REPET: PE EU­ROPA EXISTĂ VIAŢĂ...
Am asolizat cu bine, am verificat toate sistemele şi am alergat către furtunuri, pentru a începe ime­diat să pompăm apă în rezervoare... în cazul în care trebuia să plecăm în grabă.
Totul mergea conform planului... părea prea frumos pentru a fi adevărat... rezervoarele se umpluseră pe jumătate, cînd dr. Lee şi cu mine am ieşit să verificăm izolaţia tubulaturii.
Tsien stă ― stătea ― la aproximativ 30 de metri de marginea Marelui Canal. Tuburile veneau direct din el şi coborau prin gheaţă. Foarte subţire — nu era sigur să mergi pe ea.
Jupiter era în primul pătrar, şi sistemul de ilu­minare al navei avea mai mult de cinci kilowaţi. Arăta ca un pom de Crăciun ― superbă, reflectîndu-se în gheaţă...
Lee a observat primul ― o uriaşă masă întune­cată ridicîndu-se din adîncuri. Iniţial am crezut că era un banc de peşti — era prea mare pentru un sin­gur organism ― apoi a străpuns gheaţa şi a început să vină către noi.
Arăta mai degrabă ca o gigantică algă marină, tîrîndu-se pe sol, Lee a fugit înapoi la navă pentru a lua o cameră de luat vederi ― eu am rămas să observ şi să raportez prin radio.
Chestia aia se mişca aşa de încet încît puteam să o depăşesc cu uşurinţă. Eram mai mult surescitat, decît alarmat. Credeam că ştiu ce fel de creatură este — am văzut filme cu pădurile virgine din apropiere Californiei ― dar mă înşelam amarnic.
... Puteam spune că era o încurcătură. Nu putea supravieţui la o temperatură cu 150 grade Celsius mai scăzută decît cea a mediului normal. Îngheţa pe măsură ce se mişca înainte ― din ea se spărgeau cioburi ca de sticlă ― dar continua să avanseze către navă, ca un val seismic negru, încetinind.
Eram încă atît de surprins încît nu puteam gîndi lucid şi nu îmi dădeam seama ce încerca să facă. Deşi se îndrepta în continuare către Tsien, părea complet inofensiv, ca o... ei bine, ca o pădure în mişcare. Îmi amintesc cu un zîmbet că m-am gîndit la Pădurea Burnham, din Macbeth.
Apoi mi-am dat seama brusc de pericol. Chiar dacă era complet inofensiv ― era greu ― cu toată gheaţa aceea pe care o căra trebuie să fi cîntărit cîte­va tone, pînă şi la această gravitaţie scăzută. Şi se urca, dureros de încet, pe trenul nostru de aterizare, ca într-un film derulat cu încetinitorul, ca o făptură de vis ― sau de coşmar...
Abia cînd nava a început să se clatine mi-am dat seama ce încerca să facă ― şi atunci era mult prea tîrziu. Puteam să scăpăm — numai dacă am fi stins luminile!
Probabil e un fototrop, al cărui ciclu biologic este declanşat de razele soarelui, filtrate prin gheaţă. Sau poate că a fost atras ca un fluture de lampă. Luminile noastre trebuie să fi fost mai strălucitoare decît orice altceva văzut vreodată pe Europa, chiar decît însuşi Soarele...
După care nava a fost zdrobită. Am văzut car­casa sfărîmîndu-se, un nor de fulgi de zăpadă format din condensarea umezelii. Toate becurile s-au stins, cu excepţia unuia singur, care se bălăbănea atîrnat de un cablu, la vreo doi metri deasupra solului.
Nu-mi aduc aminte ce s-a întîmplat după asta. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că stă­team în lumină, lîngă epava navei, cu un strat de zăpadă proaspăt depus în jurul meu. În el îmi pu­team vedea întipărite foarte clar urmele paşilor. Probabil că am alergat aici; îmi lipsesc din memorie probabil un minut sau două...
Planta — încă mă mai gîndesc la acel lucru ca la o plantă ― era nemişcată. Mă întrebam dacă fusese vătămată de impact; secţiuni mari ― groase cît braţul unui om — se desprinseseră din ea, ca nişte coaste rupte.
Apoi trunchiul principal a început din nou să se mişte. Se retrăgea de pe corpul navei şi se tîra către mine. Atunci am realizat cu certitudine că planta era sensibilă la lumină: stăteam chiar sub becul de o mie de waţi, care acum încetase să mai penduleze.
Imaginaţi-vă un stejar — sau mai bine un bana­nier, cu multitudinea sa de trunchiuri şi rădăcini ― aplatizat de gravitaţie, şi care încearcă să se tîrască pe sol. S-a apropiat pînă la cinci metri de bec, apoi a început să se desfăşoare pînă ce a făcut un cerc per­fect în jurul meu. Probabil că asta-i era limita toleranţei ― punctul în care fotoatracţia se transfor­ma în respingere.
După aceea nu s-a mai întîmplat nimic timp de cîteva minute. Începusem să mă întreb dacă murise — Îngheţînd, în cele din urmă.
Apoi am văzut că pe majoritatea ramurilor în­cepuseră să se formeze boboci. Era ca şi cum aş fi privit o peliculă înfăţişînd deschiderea unor flori, în derulare rapidă. Eu credeam că sînt flori ― dar fiecare avea mărimea unui cap de om.
Membrane delicate, superb colorate, porneau să se desfacă. Chiar atunci mi-am dat seama că nimeni ― nimic ― nu mai văzuse aşa cum trebuie acele culori, pînă am venit noi, cu luminile noastre ― fatale lumini — pe această lume.
Stamine, cîrcei legănîndu-se uşor... am păşit de-a lungul acestui zid viu ce mă înconjura, pentru a vedea exact ce se întîmplă. Nici atunci, şi nicicînd, nu am simţit măcar o vagă urmă de teamă faţă de creatură. Eram sigur că nu este răuvoitoare ― dacă într-adevăr era măcar conştientă.
Erau foarte multe flori mari în diferite stadii de înflorire. Acum îmi aminteau de fluturii proaspăt ieşiţi din crisalide ― aveau aripile pliate, încă slabe... mă apropiam din ce în ce mai mult de adevăr.
Dar îngheţau — şi mureau la fel de repede pe cît se formau. Apoi, unul după altul, începură sa cadă de pe lăstarii pe care se formaseră. Pentru cîteva clipe se zbăteau ca peştii pe uscat — şi, în sfîrşit, mi-am dat seama ce erau ei, de fapt. Acele membrane nu erau petale, ci aripioare — sau echivalentul lor. Acesta era stadiul larvar, de mormoloc, al creaturii. Probabil că îşi petrece o mare parte a vieţii înrădăcinată pe fun­dul oceanului, apoi îşi trimite aceşti descendenţi în căutarea unui nou teritoriu. Precum coralii din mă­rile Pămîntului.
Am îngenunchiat pentru a privi mai bine una din acele mici creaturi. Frumoasele sale culori pă­liseră acum, devenind un maron aproape uniform. Cîteva dintre petalele-aripioare îi plezniseră, transformîndu-se în mici cioburi fragile pe îngheţau. Dar încă se mai mişcau şi cînd m-am apropiat au încercau să mă evite. M-am întrebat cum de-mi simţeau prezenţa.
Apoi am observat că staminele ― cum le numi­sem eu — aveau la capete puncte de culoare albastru deschis. Arătau ca nişte mici safire stelate ― sau ochi albaştri dispuşi de-a lungul marginii unei cochilii ― capabile să perceapă lumina, fără a fi în stare să formeze imagini adevărate. În timp ce priveam, al­bastrul viu devenea mat, pietrele preţioase se trans­formau în pietre obişnuite...
Dr. Floyd ― sau oricine mă ascultă ― nu am prea mult timp; alarma sistemelor de menţinere a vieţii tocmai a sunat. Dar aproape că am terminat...
Am ştiut atunci ce am de făcut. Cablul de care era legat becul acela de un kilowatt atîrna foarte aproape de sol. I-am dat cîteva lovituri şi lumina s-a stins într-o jerbă de scîntei.
M-am întrebat dacă nu era prea tîrziu. Timp de cîteva minute nu s-a întîmplat nimic. Aşa că am mers pînă la peretele de ramuri împletite din jurul meu, şi l-am lovit.
Încet, creatura a început să se descolăcească şi să se retragă spre Canal. Am urmat-o pînă a ajuns la apă, îndemnînd-o cu mai multe lovituri, atunci cînd încetinea, simţind cristalele de gheaţă scrîşnind mereu sub tălpile cizmelor... pe măsură ce se apropia de Canal, părea să-şi recapete puterea şi energia, ca şi cum ar fi ştiut că se apropie de habitatul său natu­ral. Mă întreb dacă a supravieţuit, pentru a se înmul­ţi din nou.
A dispărut de la suprafaţă, lăsînd pe pămînt străin cîţiva „mormoloci" morţi. Apa de la suprafaţa gheţii a bolborosit cîteva minute, pînă ce un strat protector de gheaţă a sigilat-o separînd-o de vidul de deasupra. Atunci m-am întors la navă, să văd dacă a mai rămas ceva de salvat ― nu vreau să vorbesc despre asta.
Am două rugăminţi să-ţi fac, doctore. Atunci cînd va fi clasificată fiinţa, sper să i se dea numele meu.
Şi atunci cînd următoarea navă se va întoarce acasă, rugaţi-i pe cei din echipaj să ne ducă ose­mintele înapoi, în China.
Îmi voi pierde puterile în cîteva minute ― aş fi vrut să ştiu dacă mă recepţionează cineva. Oricum, voi repeta acest mesaj cît de mult timp voi putea...
Aici este profesorul Chang, de pe Europa, ra­portînd despre distrugerea navei spaţiale Tsien. Am asolizat lîngă Canal şi ne-am instalat pompele de apă la marginea gheţii...


28. MICUL RĂSĂRIT


MISS PRINGLE
ÎNREGISTREAZĂ

Iată Soarele! Ciudat ― cît de repede pare să răsară, pe această lume care se roteşte atît de încet! Desigur, desigur, discu-i este atît de mic, încît sare în întregime deasupra orizontului, cît ai clipi... Nu că asta ar avea mare importanţă din punctul de vedere a luminii ― dacă nu te-ai uita în acea direcţie nu ai observa niciodată că este un alt soare pe cer.
Dar sper că europii au remarcat. De obicei le ia mai puţin de cinci minute pentru a veni pe uscat, după Micul Răsărit. Mă întreb de nu ştiu deja că sînt aici, şi or fi speriaţi...
Nu... poate fi chiar invers. Probabil sînt curioşi, ― chiar nerăbdători ― să vadă ce vizitator ciudat a venit în Tsienville... Cel puţin aşa sper...
Şi iată-i! Mi-e teamă că va fi foarte plictisitor să încerc să comunic cu ei... chiar dacă vor voi să-mi vorbească...
Sînt cam ca fiinţa care a distrus Tsien, dar mult mai mici. Îmi evocă nişte copăcei, mergînd pe şase cioturi scurte. Şi cu sute de crengi ramificîndu-se în crenguţe, care se ramifică la rîndul lor, din nou... şi din nou. La fel ca mulţi dintre roboţii noştri poli­valenţi... ce de timp ne-a luat să ne dăm seama că imitarea formei umanoide este stupidă, şi că drumul cel mai bun de urmat este cel al mulţimilor de mici braţe manipulante! Ori de cîte ori inventăm ceva inteligent, descoperim că Mama Natură s-a gîndit deja la asta...
Ia uite ce drăguţi sînt, ca nişte tufe la plimbare. Oare cum s-or reproduce, înmugurind? Nu mi-am dat seama cît de frumoşi pot fi. Aproape la fel de coloraţi ca recifele de corali ― poate din acelaşi motiv... atragerea partenerului, sau păcălirea prădătorului prin mimetism.
Am spus că seamănă cu simple tufe? Rectific ― tufe de trandafir; aceştia au chiar ghimpi! Trebuie să existe un motiv întemeiat pentru asta...
Sînt dezamăgit. Nu par să mă fi observat. Se duc toţi spre oraş, ca şi cum vizita unei nave spaţiale ar fi ceva obişnuit... Presupun că pot percepe vibraţiile sonore — majoritatea creaturilor marine pot — deşi această atmosferă este prea rarefiată pentru a-mi transmite glasul prea departe...
ŞOIMUL ― DIFUZOR EXTERIOR
SALUT, MĂ AUZIŢI? MĂ NUMESC FRANK POOLE... HMHM... ÎN NUMELE ÎNTREGII OMENIRI, VIN CU GÎNDURI DE PACE...
Mă simt ca un idiot, dar ai tu o idee mai bună? Plus că face impresie bună la dosar...
Nimeni nu a observat nimic. Cu mic, cu mare, se duc toţi către igluurile lor. Mă întreb ce or face cînd ajung acolo ― poate ar trebui să îi urmăresc. Sînt sigur că nu o să fiu în pericol, mă mişc mult mai re­pede decît ei...
Mi-am amintit ceva amuzant. Toate creaturile acestea mergînd în aceeaşi direcţie seamănă cu navetiştii. Care se deplasau zilnic, de două ori, înspre şi dinspre locul de muncă, pînă ce electronica a făcut acest lucru inutil.
Să încerc o dată, pînă nu dispar cu toţii...
SALUT, HEI ― AICI FRANK POOLE, UN VI­ZITATOR DE PE PLANETA PĂMÎNT. MĂ AUZIŢI?
TE AUD, FRANK. AICI DAVE.


29. FANTOMELE DIN MAŞINĂ

Reacţia imediată a lui Frank Poole fu una de pură uluire, urmată de o bucurie copleşitoare. Nu crezuse niciodată cu adevărat că va reuşi stabilirea oricărui contact cu europii, sau cu Monolitul. Ba chiar se şi imaginase lovind frustrat în giganticul zid negru, strigînd furios: „E cineva acasă?"
Totuşi, nu ar fi trebuit să fie atît de uimit, pen­tru că o anumită inteligenţă îi supraveghease apropierea de Ganymede, şi-i permisese să asolizeze. Trebuia să-l fi luat mai în serios pe Ted Khan.
— Dave, spuse el încet, chiar tu eşti?
Cine altcineva ar putea fi, întrebă o parte a minţii sale. Dar nu era chiar o întrebare prostească. Exista ceva curios de mecanic ― impersonal ― în vocea care venea dinspre micul difuzor de pe panoul de control al Şoimului.
— Da, Frank. Sînt Dave.
Urmă o mică pauză, apoi aceeaşi voce continuă, fără nici o schimbare de intonaţie.
— Bună, Frank. Aici Hal.

MISS PRINGLE
ÎNREGISTREAZĂ

Ei bine ― Indra, Dim ― mă bucur că am înregis­trat toate acestea, altfel nu m-aţi fi crezut niciodată... Presupun că sînt încă în stare de şoc. De alt­fel, cum ar trebui să mă simt faţă de cineva care a încercat să mă ucidă ― care a făcut-o ― chiar dacă asta s-a petrecut acum o mie de ani!
Dar acum înţeleg că nu Hal a fost de vină; ni­meni nu a fost. Există un sfat extrem de bun, pe care adesea l-am găsit folositor: „Nu pune niciodată pe seama relei-voinţe ceva pricinuit de incompetenţă!". Nu mă pot simţi furios pe o adunătură de progra­matori pe care nu i-am cunoscut niciodată şi care pe deasupra sînt morţi de secole.
Mă bucur că mesajul acesta este criptat, dar e ca şi cum nu aş şti cum trebuie folosit, şi o groază din lucrurile pe care ţi le spun s-ar putea dovedi a fi prostii absolute. Deja sufăr de suprasaturare cu informaţii, şi trebuie să-l rog pe Dave să mă lase o vreme în pace, după toate necazurile prin care am trecut pentru a ajunge să-l întîlnesc! Dar nu cred că îi voi răni sentimentele; încă nu sînt sigur dacă are sentimente...
Ce este el ― bună întrebare! Ei bine, este cu adevărat Dave Bowman, dar cu marea parte a umanităţii sale extirpată — precum... rezumatul unei cărţii sau a un text tehnic. Ştii cît de abstracte pot fi toate acele informaţii de bază, fără să-ţi dea nici o idee despre personalitatea autorului? Şi totuşi au ex­istat momente în care am simţit că un pic din bătrînul Dave se află încă aici. N-aş merge atît de de­parte încît să spun că este încîntat să mă revadă — mai degrabă s-ar zice că e destul de mulţumit... În ce mă priveşte, sînt încă foarte confuz. E ca şi cum ai întîlni un vechi prieten, după o lungă perioadă de despărţire, şi ai constata că este o persoană cu totul diferită. Ei bine, au trecut o mie de ani, şi nu-mi pot imagina prin ce experienţe a trecut Dave, deşi, după cum îţi voi arăta în continuare, el a încercat să mi le împărtăşească.
Iar Hal ― e şi el aici, fără îndoială. În mare parte a timpului n-aş putea spune care dintre ei doi vorbeşte cu mine. În arhivele medicale presupun că există menţiuni şi exemple de personalităţi multiple. Poate că de aşa ceva este vorba şi în acest caz.
L-am întrebat cum de li s-a întîmplat asta amîndorura, iar el ― ei ― la naiba, Halman! ― a încercat să-mi explice. Dă-mi voie să subliniez: e posibil să fi înţeles eu greşit, dar asta este singura ipoteză plau­zibilă de care dispun.
Evident, Monolitul ― în diferitele sale manifes­tări — este cheia; ba nu, nu-i cuvîntul potrivit — nu spunea cineva că-i un soi de pumnal militar elveţian? Am văzut că tu încă mai ai cîteva, deşi atît Elveţia, cît şi armata sa, au dispărut. E un articol de uz ge­neral, care poate face tot ceea ce vrea. Sau ce este programat să facă...
Acum patru milioane de ani, în Africa, ne-a dat acel „şut în fund" evolutiv, către bine sau rău. Apoi geamănul său de pe Lună ne-a aşteptat să păşim afară din leagăn. Asta presupuneam deja, iar Dave a confirmat-o.
A spus că nu mai are multe dintre sentimentele umane, dar că i-a rămas curiozitatea — vrea să înveţe. Şi ce de ocazii a avut s-o facă!
Cînd Monolitul de pe orbita lui Jupiter l-a absor­bit — nu mă pot gîndi la un cuvînt mai potrivit — a primit mai mult decît voise. Deşi a fost folosit ― apa­rent ca specimen capturat, şi ca sondă de cercetare a Pămîntului ― şi el a putut folosi. Cu ajutorul lui Hal ― şi cine poate înţelege mai bine un supercomputer, decît un altul ― explorează memoria Monolitului şi încearcă să afle ţelul acestuia.
Ei, acum urmează ceva greu de crezut. Monolitul este o maşinărie fantastic de puternică ― uite ce-a făcut din Jupiter! — dar atîta tot. E un automat, nu are conştiinţă. Mă gîndeam o dată că s-ar putea să trag un picior în Marele Zid şi să strig, "E cineva acolo?" Răspunsul corect ar fi fost: „Nimeni, cu ex­cepţia lui Dave şi a lui Hal..."
Mai rău, unele dintre sistemele sale au început să cedeze; Dave sugerează chiar că, într-un mod fun­damental, acesta a devenit stupid! Poate că a fost lăsat singur prea multă vreme ― şi ar fi fost de mult cazul să-i fie făcută o revizie.
El mai crede că Monolitul a făcut cel puţin o „greşeală de concepţie". Poate că nu-i cuvîntul potri­vit. Poate să fi fost „deliberat", sau „cîntărit îndea­juns".
În orice caz, este — ei bine! — cu adevărat grozav, şi teribil, prin implicaţii. Din fericire vă pot arăta totul, aşa că rămîne să decideţi singuri. Da, chiar dacă s-a întîmplat acum o mie de ani, cînd Leonov zbura în cadrul celei de-a doua misiuni către Jupiter. Şi în tot acest timp, nimeni n-a bănuit nimic...
Cu siguranţă mă bucur că m-am putut acomoda cu Casca. Normal că a fost nepreţuită ― nu-mi pot imagina viaţa fără ea — dar ea face acum ceva pen­tru care n-a fost niciodată concepută. Şi o face remar­cabil de bine.
Lui Halman i-a luat cam zece minute pentru a afla cum funcţionează, şi pentru a crea o interfaţă. Acum putem comunica direct, mental — ceea ce e o povară pentru mine, te asigur. Trebuie să le cer me­reu să o ia mai încet, să vorbească „cu cuvinte de copii". Sau să spun „cu gîndirea copiilor"?...
Nu ştiu cît de bine se va încheia această expe­rienţă. Aici ai înregistrarea celor o mie de ani de trăiri proprii ale lui Dave, stocate cumva în imensa memorie a Monolitului, extrasă apoi de Dave şi transmisă Căştii mele ― nu mă întreba cum anume ― şi în cele din urmă transferată şi transmisă vouă de către Centrala de pe Ganymede. Pfiu! Sper să nu te doară capul după ce o încarci.
Începe cu Dave Bowman pe Jupiter, la începutul secolului XXI.


30. PEISAJ ÎNSPUMAT

Braţele lungi de milioane de kilometri ale forţei magnetice, exploziile bruşte de unde radio, gheizerele de plasmă electrificată, de cîteva ori mai mari decît Pămîntul, erau la fel de reale şi vizibile pentru el, ca şi norii care încercuiau planeta, în strălucirea lor multicoloră. Putea înţelege complexa schemă a inter­acţiunilor dintre ele, şi îşi dădu seama că Jupiter era mult mai frumos decît bănuise cineva vreodată. Chiar în timp ce cădea prin mijlocul frămîntat al Marii Pete Roşii, cu trăsnetele furtunilor continen­tale ale acesteia detonînd în juru-i, ştiu de ce persis­tase timp de secole, deşi era compusă din gaze mult mai uşoare decît cele care formau uraganele Pămîn­tului. Şuierul slab al hidrogenului scăzu în intensi­tate pe măsură ce coborî la altitudini mai liniştite, unde un strat de fulgi de zăpadă sclipitori — deja adunîndu-se în abia palpabilii munţi de spumă hidro­carbonică — cădeau din înălţimi. Era deja suficient de cald pentru ca apa lichidă să se poată forma, dar aici nu existau oceane; acest mediu exclusiv gazos era prea lipsit de substanţă ca să le susţină.
Coborî prin nori, strat după strat, pînă ajunse într-o zonă în care chiar şi ochiul omului obişnuit putea scruta o zonă de peste un kilometru de jur îm­prejur. Era doar un mic vîrtej din vastul ochi al Marii Pete Roşii, şi conţinea un secret pe care omul îl bănuia de multă vreme, dar nu îl putuse dovedi nicio­dată.
Împrejmuind poalelor munţilor de spumă, se aflau mulţimi de nori mici, clar definiţi, toţi de aproximativ aceiaşi mărime şi ornaţi cu pete ro­şii-maronii similare. Aceştia erau mici doar în com­paraţie cu inumana scară a restului peisajului; cel mai mic dintre ei ar fi acoperit suprafaţa unui oraş mijlociu.
Erau vii, în mod limpede, pentru că se mişcau încet spre ţinte precise, de-a lungul versanţilor munţilor, străbătîndu-le pantele, ca nişte oi uriaşe. Şi se strigau unul pe celălalt, în bandă metrică, vocile lor radio fiind slabe, dar clare, pe fondul puternicilor paraziţi ai planetei Jupiter.
Nimic altceva decît pungi de gaz vii, ei pluteau într-o zonă situată între înălţimile îngheţate şi abisurile fierbinţi. Strîmtă zonă, da, dar mult mai mare decît întreaga biosferă a Pămîntului.
Un întreg capitol al evoluţiei, la fel de extrate­restru ca şi cel pe care îl zărise pe Europa, se des­chidea înaintea sa. Existau creaturi propulsate prin jet, precum caracatiţele din oceanele terestre, care vînau şi devorau uriaşele baloane cu gaz. Dar aces­tea nu erau lipsite de apărare; unele dintre ele ri­postau cu şocuri electrice, altele cu tentacule lungi, terminate cu cleşti, ca nişte uriaşe fierăstraie mecanice.
Existau forme chiar mai bizare, explorînd aproa­pe fiecare posibilitate geometrică — stranii pînze translucide, tetraedre, sfere, poliedre, gheme de pan­glici răsucite... Planctonul gigantic al atmosferei jupiteriene, conceput să plutească precum puful de păpădie în curenţii ascendenţi, pînă trăiau suficient de mult pentru a se reproduce; apoi recădeau în adîncimile în care erau arse şi reciclate într-o nouă generaţie.
Explora o lume cu o suprafaţă de peste o sută de ori mai mare decît cea a Pămîntului, şi cu toate că văzuse destule minunăţii, nu găsise măcar o urmă de inteligenţă. Vocile radio ale marilor baloane purtau doar mesaje simple, de avertisment sau de teamă. Chiar şi vînătorii, de la care era de aşteptat să dez­volte niveluri de organizare superioare, erau ca re­chinii din oceanele terestre ― automate lipsite de minte.
Şi cu toată noutatea şi mărimea sa, care îţi luau răsuflarea, Jupiter rămînea o lume fragilă, a ceţii şi spumei, a organismelor delicate şi mătăsoase, cu ţes­uturi nu mai groase decît hîrtia, ce abia supravie­ţuiau prin continua precipitaţie de substanţe chimi­ce formate de fulgere, în partea superioară a atmosferei. Puţine dintre aceste structuri erau mai substanţiale decît baloanele de săpun; cei mai feroci prădători puteau fi făcuţi bucăţi de cel mai prăpădit animal carnivor pămîntean.
La fel ca Europa, dar la o scară mai mare, Jupi­ter era o fundătură evoluţională. Conştiinţa n-ar fi apărut aici niciodată; chiar de-ar fi făcut-o, ar fi fost condamnată la stagnare. S-ar fî putut dezvolta o cul­tură pur aeriană se putea dezvolta, însă într-un ast­fel de mediu în care focul era imposibil, iar materia­lele solide abia dacă existau, ea n-ar fi atins nici măcar stadiul Epocii de Piatră.


31. INFIRMERIE

MISS PRINGLE ÎNREGISTREAZĂ

Ei ― Indra, Dim ― sper că a ajuns cu bine, mie în­că-mi vine greu să cred. Toate acele creaturi fantas­tice ― cu siguranţă le-am fi detectat vocile radio, chiar dacă nu le-am fi putut înţelege! — spulberate într-o clipă, pentru a-l transforma pe Jupiter în soare.
Acum înţelegem de ce. A fost pentru a da eu­ropanilor o şansă. Ce logică nemiloasă ― inteligenţa e tot ce contează? Aş putea dezbate îndelung această problemă cu Ted Khan.
Următoarea întrebare este: vor trece europii examenul, sau vor rămîne blocaţi pentru totdeauna la „grădiniţă" ― sau nici măcar acolo, ci la creşă? Deşi o mie de ani este un timp foarte scurt, ceva progrese ar fi fost de aşteptat, dar potrivit spuselor lui Dave, ei sînt acum exact la fel ca în clipa în care au părăsit oceanul. Poate tocmai asta-i problema; ei încă au un picior — sau o aripă! — în apă.
Şi mai este un lucru pe care l-am înţeles complet greşit. Credeam că se întorc în apă pentru a dormi. E invers — se întorc să mănînce, şi dorm atunci cînd vin pe uscat! După cum puteam presupune din struc­tura lor — acea reţea de ramuri — sînt consumatori de plancton...
L-am întrebat pe Dave ce-i cu igluurile pe care le-au construit, şi dacă ele reprezintă vreun avans tehnologic. Mi-a răspuns că nu, nu chiar, ci sînt doar o adaptare a structurilor pe care şi le construiau pe fundul mării, pentru a se apăra de tot felul de prădători — în special de un organism asemănător cu un covor zburător, de mărimea unui teren de fotbal...
Cu toate acestea, există un domeniu în care au dovedit iniţiativă — chiar creativitate. Sînt fascinaţi de metale, probabil pentru că ele nu există în ocean, în formă pură. De aceea a fost jefuită Tsien, şi acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu sondele care au căzut din cînd în cînd pe teritoriul lor.
Ce fac ei cu titanul, beriliul şi cuprul pe care-l adună? Mi-e teamă că nimic folositor. Adună toate metalele la un loc, într-o grămadă fantastică pe care o remodelează încontinuu. Se poate să fi dezvoltat un oarece simţ artistic ― am văzut lucrări mai rele la Muzeul Artei Moderne... Dar am şi o altă teorie ― ai auzit de cultul cargo? În timpul secolului XX, unele dintre cele cîteva triburi primitive care mai existau făceau din bambus imitaţii de avioane, în speranţa de a atrage „marile păsări" din cer, care din cînd în cînd le aduceau cadouri minunate. Poate că europii au aceeaşi tendinţă.
Şi acum despre întrebarea pe care mi-o tot pui... Ce este Dave? Şi cum de a devenit el — şi Hal — ceea ce sînt acum.
Cel mai scurt răspuns este, desigur, că amîndoi sînt emulaţii ― simulări ― în memoria gigantică a Mo­nolitului, În cea mai mare parte a timpului sînt in­activi; cînd i-am întrebat pe Dave despre asta, mi-a spus că a fost „treaz" — chiar aşa s-a exprimat — timp de cincizeci de ani, la un loc, din ultimul mileniu scurs de la... ă, metamorfoza sa.
Cînd l-am întrebat dacă nu e supărat pentru că viaţa i-a fost preluată, mi-a replicat:
— De ce să fiu supărat? Îmi îndeplinesc perfect funcţiunile.
Da, răspunsul i se potriveşte lui Hal! Dar cred că era Dave ― dacă mai există vreo deosebire acum.
Îţi aminteşti de analogia cu pumnalul elveţian pe care am făcut-o? Halman este doar una dintre mulţimile de componente ale acestui pumnal cosmic.
Dar el nu este o unealtă complet pasivă ― cînd este treaz, are o anumită autonomie, o anumită independenţă ― probabil în limite stabilite de con­trolul automat al Monolitului. De-a lungul secolelor, el a fost folosit ca un fel de sondă inteligentă pentru a examina Jupiter ― după cum abia ai văzut ― pre­cum şi Ganymede şi Pămîntul. Asta confirmă miste­rioasele evenimente petrecute în Florida, raportate de fosta prietenă a lui Dave şi de asistenta care o în­grijea pe mama lui, cu numai cîteva clipe înainte de moartea acesteia din urmă... ca şi toate întîlnirile din Anubis City.
Şi se mai explică încă un mister. L-am întrebat pe Dave direct:
— De ce mi s-a permis să asolizez pe Europa, cînd oricine altcineva a fost îndepărtat, timp de sec­ole? Şi eu mă aşteptam să păţesc la fel!
Răspunsul a fost ridicol de simplu. Monolitul îl foloseşte pe Dave — Halman — din cînd în cînd, pen­tru a ne supraveghea. Dave ştia totul despre salvarea mea — chiar a văzut cîteva dintre interviurile pe care le-am dat, pe Pămînt şi pe Ganymede. Trebuie să spun că sînt un pic jignit că n-a făcut nici o încercare de a lua legătura cu mine! Dar cel puţin m-a salutat prieteneşte atunci cînd am sosit aici...
Dim, mai am încă 48 de ore pînă ce Şoimul va pleca ― cu sau fără mine! Nu cred să mai am nevoie de ele, acum, că am luat legătura cu Halman; putem la fel de bine să păstrăm legătura şi pe Anubis... dacă el o să vrea să facă asta.
Sînt nerăbdător să mă întorc în Grannymede cît mai rapid posibil. Şoimul e o navetă grozavă, dar in­stalaţia ei sanitară ar putea fi îmbunătăţită ― începe să pută pe-aici, şi ard de nerăbdare să fac un duş.
Abia aştept să te văd pe tine ― şi în special pe Ted Khan. Avem multe de vorbit, înainte de a mă în­toarce pe Pămînt.


STOCHEAZĂ
TRANSMITE


V. ÎNCHEIERE

Puzderia de fapte făcute dup-aceea,
Nu au cum să îndrepte greşeala facută-ntîia dată.
Poate oricît să plouă-n mare
Şi marea-i tot sărată.
A. E. HOUSMAN - MORE POEMS


32. UN GENTLEMAN PENTRU RELAXARE

Pe ansamblu, trecuseră trei decenii interesante, dar lipsite de evenimente, punctate de bucuriile şi tristeţile pe care Timpul şi Soarta le aduc întregii omeniri. Cea mai mare dintre acele bucurii fusese complet neaşteptată; de fapt, înainte de a pleca de pe Pămînt spre Ganymede, Poole ar fi respins ideea ca fiind absurdă.
E mult adevăr în spusa potrivit căreia o per­soană absentă devine mai îndrăgită. Cînd el şi Indra Wallace se întîlniră din nou, descoperiră că, în pofi­da fleacurilor şi a disputelor ocazionale pe care le împărtăşiseră, erau mai apropiaţi decît şi-ar fi ima­ginat. Lucrurile se leagă unul de altul, şi la fel se în­tîmplă, spre bucuria lor reciprocă, cu Dawn Wallace şi Martin Poole.
Era cam tîrziu pentru a întemeia o familie ― fără să mai punem la socoteală faptul că pentru Poole tre­cuseră o mie de ani în plus ― iar profesorul Anderson îi avertiză că aceasta ar fi chiar imposibil. Poate chiar mai rău...
— Ai avut noroc în mai multe feluri decît îţi seama, îi spuse el lui Poole. Daunele provocate de radiaţii au fost surprinzător de reduse, şi am putut opera toate remedierile necesare din ADN-ul tău rămas intact. Dar pînă ce nu vom mai face cîteva teste, nu-ţi pot promite integritatea genetică. Aşa că bucuraţi-vă unul de altul ― dar nu întemeiaţi o fami­lie pînă nu vă dau eu „undă verde".
Testele luară destul de multă vreme şi, după cum se temuse Anderson, se dovedi că mai erau nece­sare şi alte remedieri. Existase o încercare — copilul n-ar fi putut să trăiască niciodată, chiar dacă ar fi trecut de primele săptămîni de la concepţie — dar Martin şi Dawn erau perfecţi, cu numărul potrivit de mîini şi de picioare. Erau, de asemenea, foarte fru­moşi şi inteligenţi, şi abia dacă scăpaseră de răsfăţ din partea părinţilor, care au continuat să le fie cei mai buni prieteni cînd, după cincisprezece ani, fiecare alesese să fie din nou independent. Datorită Nivelului de Realizare Socială pe care-l aveau li s-ar mai fi permis ― chiar ar fi fost încurajaţi ― să con­ceapă încă un copil, dar ei hotărîseră că nu era cazul să forţeze mai mult extraordinarul noroc pe care-l avuseseră.
În timpul acestei perioade, viaţa personală a lui Poole a fost umbrită de o tragedie care, într-adevăr, a şocat întreaga Galaxie. Căpitanul Chandler şi în­tregul său echipaj au pierit cînd nucleul unei comete pe care încercau să o recupereze a explodat brusc, distrugînd Goliath atît de total încît doar cîteva frag­mente din navă au mai putut fi localizate vreodată. Astfel de explozii ― provocate de reacţii ale molecu­lelor instabile care existau la temperaturi foarte scăzute ― erau un pericol bine cunoscut în rîndul colecţionarilor de comete, şi Chandler însuşi întîlnise cîteva în timpul carierei sale. Nimeni nu avea să ştie împrejurările exacte care au făcut ca un astronaut atît de experimentat să fie luat prin surprindere.
Lui Poole îi lipsea foarte tare Chandler: jucase un rol unic în viaţa sa, şi nu mai exista nimeni care să-l poată înlocui — nimeni cu excepţia lui Dave Bowman, cu care împărtăşise o aventură atît de im­portantă. Plănuiseră deseori să iasă din nou împre­ună în spaţiu, poate tocmai pînă la Norul Oort, cu necunoscutele sale mistere şi îndepărtata, dar inepui­zabila lui bogăţie de gheaţă. Totuşi, o nepotrivire în programele amîndorura dejucase mereu aceste pla­nuri, aşa că asta rămăsese o dorinţă ce nu avea să fie niciodată împlinită.
Poole mai avea o altă dorinţă foarte veche, pe care însă reuşise s-o realizeze — în ciuda ordinelor doctorului. Fusese jos, pe Pămînt, şi o singură dată i-a fost de ajuns.
Vehiculul în care călătorise arăta aproape iden­tic cu scaunele cu rotile ale paraplegicilor mai noro­coşi de pe vremea sa. Era motorizat şi avea pneuri care-i permiteau să se deplaseze lin pe suprafeţe re­zonabil de nivelate. Oricum, putea să şi zboare — la o altitudine de circa douăzeci de centimetri — pe o pernă de aer produsă de cîteva ventilatoare mici, dar extrem de eficiente. Poole era surprins că se mai folosea o tehnologie atît de primitivă, dar sistemele de control inerţial erau prea voluminoase pentru aplicaţii la o scară atît de mică.
Aşezat confortabil în scaunul său, abia era con­ştient de greutatea-i crescîndă, în timp ce cobora către inima Africii; totuşi, îşi dădea seama că respi­ra ceva mai greu, însă trăise senzaţii cu mult mai rele în timpul antrenamentului său de astronaut. Lu­crul pentru care însă nu era pregătit a fost valul izbitor de căldură parcă ieşită dintr-un furnal, care-l învălui la ieşirea din giganticul cilindru care forma baza Turnului. Şi totuşi era doar dimineaţă; oare cum o fi fost la prînz?
Abia dacă se obişnui cu căldura, cînd simţul mirosului îi fu şi el luat cu asalt. O mulţime de mi­asme — nici una neplăcută, dar toate nefamiliare — îi năpădi nările. Închise ochii pentru cîteva minute, ca să nu aibă prea multe şocuri deodată.
Înainte de a se hotărî să-i deschidă din nou, simţi ceva mare, umed, palpîndu-i ceafa.
— Salut-o pe Elisabeth, îi spuse ghidul său, un tînăr masiv, îmbrăcat în tradiţionala uniformă a Marelui Vînător Alb, mult prea complicată pentru a fi de un real folos. Ea este gazda noastră oficială.
Poole se răsuci în cărucior, şi se trezi privind în ochii înduioşători ai unui pui de elefant.
— Bună, Elisabeth, răspunse el, cam pierit.
Elisabeth îşi ridică trompa, în semn de salut, şi emise un sunet care nu se auzea în mod obişnuit în societatea civilizată, dar despre care Poole fu sigur că nu fusese rău intenţionat.
Cu totul, petrecu pe Planeta Pămînt mai puţin de o oră, înconjurînd marginea unei porţiuni de junglă ai cărei arbori scunzi nici nu se comparau cu cei din Skyland, şi întîlnind mare parte din fauna locală. Ghidul său îşi ceru scuze pentru prietenia de care dădură dovadă leii, care fuseseră răsfăţaţi de turişti ― dar compensa expresia răuvoitoare a croco­dililor; aici era Natura crudă, neschimbată.
Înainte de a se întoarce în Turn, Poole riscă să facă cîţiva paşi în jurul scaunului său cu rotile. Îşi dăduse seama că asta însemna să-şi care propria greutate, dar nu părea o sarcină imposibilă, şi nu şi-ar fi iertat-o niciodată dacă nu încerca.
N-a fost o idee bună; poate că trebuia s-o fi făcut într-un climat mai rece. După nu mai mult de doi­sprezece paşi fu bucuros să se afunde din nou în pu­foasele perne ale scaunului.
— E de-ajuns, spuse el epuizat. Hai să ne întoar­cem în Turn.
Pe cînd se îndrepta către holul ascensorului, ob­servă un semn pe care îl trecuse cumva cu vederea, din cauza emoţiei trăite la sosire:

BUN VENIT ÎN AFRICA!
„Prin sălbăticie va dura lumea"
HENRY DAVID THOREAU( 1817-1862)

Remarcînd interesul lui Poole, ghidul întrebă:
— L-aţi cunoscut?
Era genul de întrebare pe care Poole o auzea mult prea des, dar în acel moment nu se simţea pregătit să-i răspundă cum ar fi vrut.
— Nu cred, replică obosit, în timp ce uşile mari se închiseră înapoia sa, izolîndu-l de vederea, miro­surile şi sunetele primului cămin al omenirii.
Aventura sa verticală îi satisfăcuse nevoia de a vizita Pămîntul, şi făcuse tot posibilul pentru a igno­ra nenumăratele dureri şi mîncărimi căpătate acolo, jos, atunci cînd se întoarse în apartamentul propriu, de la etajul 10.000 ― o localizare prestigioasă, chiar şi în această societate democratică. Indra, totuşi, fu uşor şocată de apariţia sa, şi-l chemă imediat la or­dine în pat.
— La fel ca Anteu, dar invers! murmură ea, sum­bru.
— Cine? întrebă Poole; erau dăţi în care erudiţia soţiei îl cam copleşea, însă era hotărît să n-o lase niciodată să-i creeze un complex de inferioritate.
— Fiul zeiţei Pămîntului, Geea. Hercule s-a lup­tat cu el, dar de fiecare dată cînd îl arunca la pămînt, Anteu îşi recăpăta puterea.
— Cine a cîştigat?
— Hercule, bineînţeles, ţinîndu-l pe Anteu în aer, aşa încît mămica sa să nu-i poată reîncărca ba­teriile.
— Ei, sînt sigur că nu va dura prea mult să le reîncarc pe-ale mele. Şi-am învăţat o lecţie. Dacă n-o să fac mai multe exerciţii fizice, va trebui să mă mut mai sus, la nivelul gravitaţiei selenare.
Buna intenţie a lui Poole dură o lună întreagă: în fiecare dimineaţă ieşea pentru o plimbare rapidă de cinci kilometri, alegînd în fiecare zi un nivel difer­it al Turnului Africa. Unele etaje erau încă vaste şi răsunătoare deşerturi de metal, care probabil n-a­veau să fie niciodată ocupate, dar altele fuseseră amenajate şi dezvoltate de-a lungul secolelor într-o ameţitoare varietate de stiluri arhitecturale. Multe erau împrumutate de la epoci şi culturi din trecut, al­tele ţinteau către un viitor pe care Poole nu se obosi să-l viziteze. Cel puţin nu exista riscul de a se plic­tisi, şi în timpul multora dintre plimbările sale era însoţit de mici grupuri de copii prietenoşi, care-l urmau la o distanţă respectuoasă. Rareori erau în stare să ţină pasul cu el multă vreme.
Într-o zi, cînd Poole cobora pe o convingătoare ― deşi abia populată — imitaţie de Champs Elysees — zări o faţă familiară.
— Danil! strigă el.
Celălalt nu-l băgă în seamă, nici măcar cînd Poole îl strigă din nou, mult mai tare.
— Nu-ţi aminteşti de mine?
Danil ― şi-acum că ajunsese în dreptul lui Poole, acesta nu mai avea nici un dubiu asupra identităţii sale — părea cu adevărat uluit.
— Îmi pare rău, spuse. Sînteţi comandantul Poole, desigur. Dar sînt sigur că nu ne-am mai întîlnit.
Acum era rîndul lui Poole să se simtă stînjenit.
— A fost greşeala mea, se scuză el. Probabil că v-am confundat cu altcineva. O zi bună.
Se bucura de acea întîlnire, mulţumit să ştie că Danil se întorsese în societatea normală. Chiar dacă infracţiunea de care se făcuse vinovat fusese uciderea cuiva cu toporul, sau nerestituirea cărţilor la biblio­tecă, ea nu mai trebuia să fie grija patronului său; conflictul fusese rezolvat, dosarul închis. Deşi lui Poole îi mai lipseau încă serialele „de-a hoţii şi vardiştii" pe care le urmărea cu religiozitate în copi­lărie, se maturizase suficient cît să accepte zicala de acum: interesul excesiv faţă de comportamentul pa­tologic este patologic în sine.
Cu ajutorul Miss Pringle, Mk II, Poole fusese în măsură să-şi programeze viaţa astfel încît să aibă din cînd în cînd momente libere, în care să se relaxeze şi să-şi seteze Casca pe căutare, scanînd zonele sale de interes. În afara familiei sale, principala lui preocu­pare era încă legată de sateliţii lui Jupiter/Lucifer, dat fiind că era recunoscut ca expert de frunte în domeniu, şi membru permanent al Comitetului Eu­ropa.
Acesta fusese creau cu aproape o mie de ani în urmă, pentru a analiza ce, trebuie făcut în legătură cu misteriosul corp ceresc. De-a lungul secolelor acu­mulase o vastă cantitate de informaţii, mergînd în trecut pînă la misiunea Voyager, din 1979, şi la pri­mele imagini detaliate, furnizate de sonda orbitală Galileo, din 1996, care era chiar anul de naştere al lui Poole. Ca mai toate organizaţiile care fuseseră înfi­inţate cu mult timp în urmă, Comitetul Europa se fosilizase încet-încet, iar acum membrii ei se întîl­neau numai cînd se întîmpla ceva nou. După ce apăruse din nou Halman, organizaţia se redeştep­tase; primul lucru care l-a făcut noul ei preşedinte, care era foarte energic, a fost să-l coopteze în orga­nizaţie pe Poole.
Deşi puţine erau lucrurile pe care le putea spune, şi care nu erau consemnate în înregistrările existente, Poole se simţea foarte fericit că făcea parte din acest comitet. Era evident de datoria sa să se pună la dispoziţia organizaţiei, şi de asemenea căpăta un statut oficial, care altfel i-ar fi lipsit. Înainte avusese statutul de „tezaur naţional", pe care-l găsea uşor jenant. Cu toate că se bucura să fie ţinut în puf de către o lume mai bogată decît visaseră toate generaţiile devastate de războaie de dinainte, simţea nevoia să-şi justifice existenţa.
Mai simţea, de asemenea, o altă nevoie, pe care doar rareori şi-o spunea chiar şi sieşi. Halman îi vor­bise, chiar dacă doar pe scurt, în timpul straniei lor întîlniri care avusese loc cu două decenii în urmă. Poole era sigur că ar putea-o face din nou, dacă ar fi dorit. Să nu mai fi prezentat nici un interes pentru el contactele cu omenirea? Spera că nu aşa stăteau lucrurile; totuşi ar fi fost o explicaţie pentru tăcerea acestuia.
Lua foarte frecvent legătura cu Theodore Khan ― la fel de activ şi dur ca întotdeauna, numit acum reprezentant al Comitetului Europa pe Ganymede. De cînd Poole se întorsese pe Pămînt, Khan încercase în zadar să deschidă un canal de comunicare cu Bow­man. Nu putea înţelege de ce lungilor liste cu între­bări importante pe marginea unor subiecte istorice şi filozofice de interes vital nu li se răspunsese nici mă­car cu scurte confirmări de primire.
— L-o ţine Monolitul pe prietenul tău Bowman atît de ocupat încît nu-mi poate vorbi? se plînse el lui Poole. Ce face el cu timpul său, că tot veni vorba?
Era o întrebare foarte rezonabilă; iar răspunsul veni ca un trăsnet din senin, de la Bowman însuşi — sub forma unui banal apel videofonic.


33. CONTACT

— Bună, Frank. Sînt Dave. Am un mesaj foarte important să-ţi transmit. Presupun că te afli acum în apartamentul tău din Turnul Africa. Dacă eşti acolo, te rog să-ţi confirmi identitatea spunînd numele in­spectorului nostru de mecanici orbitale. Voi aştepta şaizeci de secunde, şi dacă nu primesc răspuns voi încerca din nou peste exact o oră.
Acel minut abia dacă fu de ajuns pentru ca Poole să-şi revină din şoc. Avu pentru scurt timp o senzaţie de încîntare, care făcu loc unei altfel de emoţii. Era mulţumit, pentru că avea din nou veşti de la Bowman, deşi formula „un mesaj foarte impor­tant" nu prevestea nimic bun.
Poole gîndi că fusese norocos cel puţin pentru că era întrebat de unul dintre puţinele nume pe care şi le mai putea aminti. Cine ar fi putut uita un scoţian cu accent de Glasgow atît de pronunţat, încît le luase o săptămînă pînă să-l înţeleagă? Dar fusese un profesor strălucit — din clipa în care îţi dădeai seama ce vrea să spună.
— Dr. Gregory McVitty.
— Se acceptă. Acum te rog să activezi receptorul Căştii. Durează trei minute să încarci acest mesaj. Nu încerca să monitorizezi: folosesc o rată de com­presie de unu la zece. Voi aştepta două minute pînă să încep.
Cum se descurca să facă toate astea? se întrebă Poole. Jupiter/Lucifer era acum la peste cincizeci de minute-lumină distanţă, astfel că mesajul trebuie să fî plecat cu aproape o oră în urmă. Trebuie să fî fost trimis cu un „agent" inteligent într-un pachet de date bine orientat, pe ruta de comunicare Ganymede-Pămînt ― dar asta ar fi fost o procedură prea trivială pentru Halman, cu resursele de care părea să dis­pună în interiorul Monolitului.
Lumina indicatoare a Căştii clipea intermitent. Sosea mesajul.
La rata de compresie folosită de Halman, lui Poole i-ar fî luat în timp real cam de o jumătate de oră pentru a absorbi mesajul. Dar nu avu nevoie de­cît de zece minute pentru a înţelege că se sfîrşise cu viaţa sa liniştită.


34. JUDECATA

Într-o lume a comunicaţiilor universale instan­tanee era foarte greu să păstrezi un secret. Aceasta era o problemă, hotărî imediat Poole, ce trebuia dis­cutată faţă în faţă.
Membri Comitetului Europa bombăniseră, dar se adunaseră toţi în apartamentul lui. Erau şapte ― un număr norocos, fără îndoială sugerat de fazele Lunii, care întotdeauna fascinaseră omenirea. Era pentru prima oară cînd Poole îi întîlnea pe trei dintre membri, deşi pînă acum îi cunoştea pe toţi mult mai amă­nunţit decît ar fi putut-o face vreodată în epoca sa, lipsită de beneficiile Căştii.
— Preşedinte Oconnor, membri ai Comitetului — aş dori să spun cîteva cuvinte ― foarte puţine, promit! ― înainte de a vă face cunoscut acest mesaj pe care l-am primit de pe Europa. Şi este vorba de ceva pe care prefer să-l comunic verbal; aşa e mai firesc pen­tru mine — mi-e teamă că n-o să mă obişnuiesc niciodată cu transferul mental direct.
După cum ştiţi cu toţii, Dave Bowman şi Hal au fost stocaţi ca emulaţii în Monolitul de pe Europa. Se pare că acesta nu se debarasează de nici o unealtă pe care a găsit-o cîndva folositoare, şi din cînd în cînd îl mai activează pe Halman, pentru a ne supraveghea activitatea, atunci cînd începe să-l privească. Aşa cum a făcut sosirea mea — deşi poate mă flatez de unul singur!
Dar Halman nu-i doar o unealtă pasivă. Com­ponenta Dave încă păstrează ceva din originea sa umană ― chiar emoţii. Şi pentru că am fost pregătiţi împreună — am împărţit aproape totul ani de-a rîn­dul — i se pare mult mai uşor să comunice cu mine decît cu oricine altcineva. Îmi place să cred că se bucură făcînd-o, dar poate că exagerez...
Este de asemenea curios — scrutător — şi proba­bil un pic nemulţumit de felul în care a fost recrutat, ca un specimen de faună. Deşi poate că asta şi sîn­tem, din punctul de vedere al inteligenţei care a creat Monolitul.
Şi ce s-a întîmplat cu acea inteligenţă acum? Halman pare să cunoască răspunsul, dar este unul înfiorător.
După cum am bănuit mereu, Monolitul face par­te dintr-o anumită reţea galactică. Şi cel mai apropi­at nod ― controlorul Monolitului, sau superiorul ime­diat ― se află la o distanţă de patru sute cincizeci de ani-lumină.
Mult prea aproape! Asta înseamnă că raportul referitor la noi şi la ceea ce facem noi a fost recep­ţionat acum cinci sute de ani. Dacă ― hai să spunem supervizorul ― Monolitului a răspuns imediat, orice instrucţiuni pentru viitor ar trebui să vină cam în această perioadă de timp.
Şi asta se pare că se şi întîmplă. În timpul ulti­melor cîteva zile, Monolitul a început să recepţioneze un şir continuu de mesaje, şi a început să asambleze noi programe, probabil în concordanţă cu acestea.
Din păcate, Halman poate doar să ghicească na­tura acelor instrucţiuni. Cum v-aţi imaginat atunci cînd aţi încărcat ce mi-a transmis, el are un acces limitat la multe dintre circuitele şi bazele de date ale Monolitului, şi poate chiar să poarte un soi de dialog cu acesta. Dacă acesta o fi cuvîntul potrivit — pentru aşa ceva este nevoie de două persoane! Încă nu mă împac cu ideea că Monolitul, cu toate puterile sale, nu posedă conştiinţă — nu ştie nici măcar că există!
Halman studiază de o mie de ani problema ― pe toate feţele ― şi a ajuns la acelaşi răspuns cu cei mai mulţi dintre noi. Dar în mod sigur concluzia lui are mai multă greutate, datorită informaţiilor din inte­rior pe care le posedă.
Îmi pare rău! Nu am intenţionat să glumesc, dar cum altfel puteam să mă exprim?
Orice a fost lucrul care a dus la crearea noastră, sau la ajustarea minţilor şi genelor strămoşilor noştri ― acesta decide care va fi pasul următor. Şi Halman este pesimist. Nu, e o exagerare. Să spunem că nu crede prea mult în şansele noastre, dar este acum un observator prea detaşat pentru a fi realmente îngri­jorat. Viitorul ― supravieţuirea! ― speciei umane este pentru el nimic altceva decît o problemă interesantă, însă este dispus să ne ajute.
Poole se întrerupse brusc, spre surprinderea au­ditorului său.
— Ce ciudat. Tocmai mi-am adus aminte ceva uluitor... Sînt sigur că explică ce se întîmplă. Vă rog să mă ascultaţi...
Eu şi Dave mergeam într-o zi împreună, de-a lungul plajei de la Cape Canaveral, cîteva săptămîni înainte de lansare, cînd am observat un cărăbuş mare zăcînd în nisip. Cum se întîmplă frecvent, căzuse pe spate, şi-şi agita picioruşele în aer, zbătîn­du-se să-şi reia poziţia normală.
Eu nu l-am băgat în seamă — eram adînciţi într-o discuţie tehnică sofisticată ― dar nu şi Dave. A păşit în lături şi l-a întors grijuliu cu pantoful. în timp ce insecta îşi lua zborul, l-am întrebat: „Crezi că a fost o idee bună? Acum o să zboare şi o să strice crizantemele preţioase din grădina cuiva." Mi-a răs­puns că poate nu a fost, dar a preferat să-i acorde prezumţia de nevinovăţie.
Aveţi scuzele mele ― am promis că voi spune doar cîteva cuvinte! Dar mă bucur că mi-am adus aminte de acel incident; realmente cred că pune mesajul lui Halman în lumina potrivită. El acordă omenirii pre­zumţia de nevinovăţie...
Acum vă rog să vă verificaţi Căştile. Este o în­registrare de mare densitate — în capătul benzii ul­traviolete, Canalul 110. Aşezaţi-vă comod, dar asigu­raţi-vă că aveţi vizibilitate bună. Să începem...


35. CONSILIU DE RĂZBOI

Nimeni nu a cerut reluarea. O dată fusese de-a­juns.
Se lăsă un moment de linişte la sfîrşitul înre­gistrării; apoi preşedintele, dr. Oconnor, îşi scoase Casca, îşi masă craniul ei strălucitor, şi murmură:
— M-ai învăţat o expresie din vremea ta, care pare foarte potrivită acum. Acesta e un cuib de şerpi.
— Dar numai Bowman ― Halman ― l-a deschis, spuse unul dintre membrii comitetului. Oare chiar înţelege el modul de funcţionare a ceva atît de com­plex precum Monolitul? Sau acest întreg scenariu este doar un produs al imaginaţiei sale?
— Nu cred că are prea multă imaginaţie, replică dr. Oconnor. Şi totul se potriveşte perfect. În special referirea la Nova Scorpio. Noi am presupus că a fost un accident; se pare că a fost... o judecată.
— Mai întîi Jupiter ― şi acum Scorpio, spuse dr. Kraussman, reputatul fizician care era considerat de mulţi drept reîncarnarea legendarului Einstein. Se zvonea că la asemănare contribuise şi un pic de chi­rurgie plastică. Ce va urma, oare?
— Noi am presupus mereu, adăugă preşedintele, că monoliturile ne supraveghează.
După cîteva momente de pauză, ea continuă:
— Ce ghinion ― un nenoroc incredibil de mare! ― că ultimul raport a plecat chiar după sfîrşitul celei mai rele perioade din istoria omenirii!
Se aşternu din nou tăcerea. Toată lumea ştia că secolul XX fusese etichetat deseori ca „Secolul Tor­turii".
Poole asculta fără a interveni, aşteptînd ca mem­bri Comitetului să se pună de acord. Nu era pentru prima oară cînd era impresionat de calitatea Comite­tului. Nimeni nu încerca să demonstreze o teorie pro­prie, să înscrie puncte într-o dezbatere, sau să supra­liciteze o ambiţie personală; nu putea să nu facă diferenţa faţă de dezbaterile prea aprinse pe care le auzise în propriul său timp, între administratori şi ingineri ai Agenţiei Spaţiale, congresmani şi indus­triaşi.
Da, rasa umană se îmbunătăţise fără îndoială. Casca nu numai că ajutase la înlăturarea neadap­taţilor, dar şi îmbunătăţise enorm eficienţa educaţiei. Totuşi existase o pierdere; existau prea puţine per­sonalităţi memorabile în această societate. La prima vedere nu se putea gîndi decît la patru ― Indra, căpi­tanul Chandler, dr. Khan şi Lady Dragon, de care îşi amintea cu tristeţe.
Preşedintele lăsă discuţia în voia ei, pînă ce toa­tă lumea spuse ce avea de spus, apoi luă cuvîntul.
— Prima întrebare evidentă ― cît de serios tre­buie să privim noi această ameninţare ― nu merită irosit timpul. Chiar dacă este o alarmă falsă, ori o in­terpretare greşită, este potenţial atît de gravă încît trebuie să presupunem că este reală, pînă obţinem dovada absolută a contrariului. De acord?
Bine. Şi nu ştim cît timp mai avem. Aşa că tre­buie să presupunem că ameninţarea e imediată. Poate că Halman ne va putea da şi alte avertismente, dar atunci ar putea fi prea tîrziu.
Aşa că singurul lucru asupra căruia trebuie să decidem este: cum ne putem apăra împotriva a ceva atît de puternic precum Monolitul? Uitaţi-vă ce s-a întîmplat cu Jupiter! Şi, se pare, cu Scorpio...
Sînt sigură că forţa brută va fi inutilă, deşi poa­te că ar trebui să luăm în considerare această opţiune. Dr. Kraussman, cît timp ar dura construirea unei superbombe?
— Presupunînd că mai există schemele, astfel încît să nu mai fie necesare alte cercetări —... cam două săptămîni. Bombele termonucleare sînt mai de­grabă simple, şi necesită materiale obişnuite ― la urma urmelor ele au fost construite în mileniul II! Dar dacă doriţi ceva sofisticat ― să zicem o bombă cu antimaterie, sau o microgaură neagră ― ei bine, rea­lizarea acesteia ar putea dura cîteva luni.
— Mulţumesc; aţi putea începe să studiaţi pro­blema? Dar, cum am mai spus, nu cred că va merge; în mod sigur că acel ceva care controlează astfel de puteri este capabil şi să se apere de ele. Deci, mai avem şi alte sugestii?
— Putem negocia? întrebă un membru al consi­liului, nu prea încrezător.
— Cu ce... sau cum? răspunse Kraussman. După cum am aflat, Monolitul este esenţialmente un sim­plu mecanism, care face doar ceea ce este programat. Poate că programul are un anumit grad de flexibili­tate, dar nu există vreo cale de a verifica asta. Şi în mod sigur nu putem apela la şeful lui — e la cinci sute de ani-lumină distanţă!
Poole asculta fără să intervină; nu găsea nimic de spus, şi o mare parte a discuţiei chiar că-l depăşea. Începu să aibă un pregnant şi insinuant sentiment de deprimare; ar fi fost mai bine, oare ― se întrebă el ― să nu transmită această informaţie? Şi apoi, dacă era o alarmă falsă, nimănui nu i-ar fi fost mai rău. Şi dacă nu era ― ei bine, umanitatea ar fi putut avea liniştea sufletească, înainte de inevitabilul sfîrşit care o aştepta.
Încă mai frămîntă aceste gînduri negre, cînd au­zi nişte cuvinte familiare, care-i atrase atenţia.
Un membru al Comisiei, mic de statură şi tăcut, cu un nume atît de lung şi dificil încît lui Poole îi era imposibil să şi-l amintească vreodată, aruncase subit în mijlocul discuţiei doar două cuvinte.
— Calul Troian!
Urmă unul dintre acele momente unanim de­scrise ca fiind de „linişte apăsătoare", apoi un cor de „Cum de nu m-am gîndit şi eu la asta!", „Bine­înţeles!", „Foarte bună idee!", pînă ce preşedintele, pentru prima oară aflat în sesiune, trebui să resta­bilească ordinea.
— Vă mulţumim, profesore Thirugnanasampanthamoorthy, spuse dr. Oconnor, fără a plasa greşit vreun accent. Vreţi să fiţi mai precis?
— Desigur. Dacă Monolitul este într-adevăr, aşa cum pare să gîndească toată lumea, o maşinărie lip­sită de conştiinţă ― deci are doar capacităţi de auto­supraveghere limitate — am putea avea deja armele necesare pentru a o învinge. Încuiate în Seif.
— Şi un sistem de livrare ― Halman!
— Chiar aşa.
— O secundă, dr. T. Nu ştim nimic — dar abso­lut nimic ― despre structura Monolitului. Cum putem fi siguri că un exemplar al unei specii primitive ca a noastră ar putea fi eficient împotriva sa?
— Nu putem, dar ţineţi minte asta: oricît de sofisticat ar fi, Monolitul trebuie să se supună acelo­raşi legi universale ale logicii pe care le-au formulat Aristotel şi Boone, cu secole în urmă. De aceea s-ar putea ― nu, ar trebui! ― să fie vulnerabil la lucrurile din Seif. Trebuie să le asamblăm în aşa fel încît cel puţin unul dintre ele să funcţioneze. Este singura noastră şansă — doar dacă nu are altcineva o alter­nativă mai bună.
— Scuzaţi-mă, spuse Poole, care-şi pierduse răbdarea. Îmi spune şi mie cineva ce şi unde este acest faimos Seif despre care vorbiţi?


36. CAMERA GROAZEI

Istoria este plină de coşmaruri, unele naturale, altele ― opera omului.
Pînă la sfîrşitul secolului XXI, majoritatea celor naturale ― variola, ciuma neagră, SIDA, viruşii hidoşi care colcăiau în jungla africană — fuseseră eliminate sau cel puţin aduse sub control de progre­sul medicinii. În orice caz, nu era prea înţelept să se subestimeze ingeniozitatea Mamei Natură, şi ni­meni nu se îndoia că viitorul rezervă alte surprize biologice pentru sănătatea omenirii.
Părea, deci, o precauţie rezonabilă să se păstreze cîteva dintre toate aceste orori pentru a fi studiate ştiinţific — păzite îndeaproape, desigur, astfel încît să nu mai existe posibilitatea ca ele să scape şi să provoace din nou haos în rîndul oamenilor. Dar cum putea fi cineva sigur că un astfel de pericol nu mai era posibil?
Existaseră proteste — de înţeles — la finele se­colului XX, cînd s-a propus păstrarea ultimelor cî­torva tulpini de viruşi ai variolei la Centrele pentru Controlul Bolilor infecţioase din Statele Unite şi Rusia. Oricît de improbabil ar părea, exista o posi­bilitate clară de a fi eliberate prin accidente cum ar fi cutremurele, defecţiunile tehnice — sau chiar sa­botaje din partea unor grupuri teroriste.
O soluţie care mulţumea pe toată lumea (cu excepţia cîtorva extremişti gen „păstraţi ecosistemul selenar!") era să le expedieze pe Lună şi să le păstreze într-un laborator, la capătul unui tunel să­pat cam un kilometru în interiorul muntelui Pico, unul dintre cele mai proeminente vîrfuri situate în Mare Imbrium. Şi aici, de-a lungul anilor, s-au adu­nat unele dintre cele mai fantastice exemple ale ingeniozităţii umane deplasate ― dacă nu chiar ale nebuniei.
Erau gaze şi substanţe care, chiar şi în cantităţi microscopice, puteau provoca o moarte lentă sau in­stantanee. Cîteva dintre ele fuseseră create de fa­naticii religioşi care, deşi cu minţile tulburate, reu­şiseră să acumuleze cunoştinţe ştiinţifice considerabile. Mulţi dintre ei credeau că sfîrşitul lumii este aproape (perioadă în care, evident, doar discipolii lor urmau să fie salvaţi). În caz că Dum­nezeu era într-atît de uituc încît să nu respecte pro­gramul, doreau să se asigure că pot să rectifice ne­fericita Sa omisiune.
Primele ţinte ale acestor fanatici ai morţii au fost unele locaţii vulnerabile cum ar fi metrouri aglomerate, tîrguri internaţionale, arene sportive, concerte de muzică pop... zeci de mii de oameni au fost ucişi şi mult mai mulţi răniţi, înainte ca această nebunie să poată fi pusă sub control, la începutul se­colului XXI. Cum se întîmplă deseori, tot răul a fost spre bine, pentru că a forţat organizaţiile de securi­tate să coopereze una cu cealaltă aşa cum n-o mai făcuseră niciodată înainte. Pînă şi statele care pro­movau terorismul politic nu au mai putut tolera această „specie" ciudată şi absolut imprevizibilă.
Agenţii chimici şi biologici folosiţi în cadrul aces­tor atacuri ― la fel ca şi în formele precedente ale mij­loacelor de luptă ― au completat deja letala colecţie din Pico. Antidoturile lor, în cazul în care existau, erau stocate tot aici. Se spera că nimic din acest ma­terial nu va mai îngrijora vreodată umanitatea ― dar el era încă disponibil, sub pază strictă, în caz că ar fi fost nevoie într-un caz disperat.
Cea de-a treia categorie de produse stocate în Seiful Pico, deşi puteau fi clasificate ca epidemii, nu răniseră sau uciseseră pe nimeni ― nu direct. Ele nici măcar nu existaseră înainte de sfîrşitul secolului XX, dar în numai cîteva decenii au produs pagube în va­loare de multe miliarde de dolari, şi adesea au dis­trus vieţi la fel de eficient cum ar fi făcut-o orice maladie. Erau boli care atacau cel mai nou şi mai versatil servitor al omenirii — calculatorul.
Preluînd nume din dicţionarele medicale ― viruşi, prioni, tenii — ele erau programe care deseori mimau cu o acurateţe uluitoare comportamentul rudelor lor organice. Unele erau inofensive ― ceva mai mult decît nişte glume, concepute pentru a sur­prinde şi amuza operatorii de calculatoare prin mesaje şi imagini neaşteptate, afişate pe monitoare. Altele erau mult mai rele ― agenţi catastrofici con­cepuţi deliberat.
În majoritatea cazurilor scopul lor era pe de-a în­tregul unul mercenar; erau armele pe care criminalii sofisticaţi le foloseau la şantajarea băncilor şi orga­nizaţiilor comerciale care acum depindeau în mare măsură de funcţionarea eficientă a reţelelor lor de computere. Fiind avertizate că băncile de date le vor fi şterse automat la o anumită dată, dacă nu aveau să transfere megadolari într-un cont anonim din străinătate, majoritatea victimelor preferau să nu rişte producerea unui posibil dezastru ireparabil. Plăteau în linişte, în cele mai multe cazuri ― pentru a evita discreditarea în public sau chiar în particu­lar ― fără să anunţe poliţia.
Această dorinţă firească pentru anonimat în­lesnea spargerile electronice ale „haiducilor" reţelelor; chiar şi atunci cînd erau prinşi, erau trataţi cu blîndeţe de sistemele juridice care nu ştiau cum trebuie pedepsite astfel de infracţiuni absolut noi ― şi, la urma urmelor, ei nu răniseră pe nimeni, nu-i aşa? După ce ispăşeau scurte pedepse corecţionale, ei erau în cele mai multe cazuri angajaţi de chiar pro­priile lor victime, în baza vechiului principiu potrivit căruia cei mai buni paznici sînt hoţii.
Aceşti infractori „informatici" erau mînaţi doar de lăcomie şi cu siguranţă nu doreau să distrugă or­ganizaţiile pe care le atacau; nici un parazit eficient nu-şi ucide gazda. Dar existau şi alţi inamici ai societăţii, mult mai periculoşi...
De obicei aceştia erau nişte neadaptaţi ― genul de indivizi care rămîn veşnic adolescenţi ― care lu­crau complet singuri şi, desigur, în deplin secret, ţelul lor era să creeze programe care provocau doar panică şi confuzie, pe care le răspîndiseră în întrea­ga lume, prin intermediul reţelelor radio şi prin cablu, sau prin dischete şi CD-ROM-uri. Apoi se bu­curau de haosul rezultat, savurînd sentimentul pu­terii care se năştea triumfător în minţile lor jalnice.
Uneori, aceste genii pervertite erau descoperite şi adoptate de agenţiile naţionale de spionaj, pentru scopurile lor secrete ― de obicei pentru a sparge ba­zele de date ale rivalelor lor. Aceasta era o modalitate de angajare îndeajuns de inofensivă, pentru că orga­nizaţiile în cauză cel puţin aveau un anumit simţ de responsabilitate civică.
Nu acesta era cazul sectelor apocaliptice, care erau încîntate de descoperirea unui nou arsenal, care conţinea arme mult mai eficiente şi mai des răspîndite decît gazele toxice sau viruşii. Şi mult mai greu de parat, din moment ce puteau fi transmise in­stantaneu spre milioane de birouri şi locuinţe.
Colapsul Băncii New York-Havana din 2005, lansarea rachetelor nucleare indiene din 2007 (din fericire, cu focoasele dezactivate), blocarea Controlu­lui Traficului Aerian Paneuropean din 2008, parali­zarea reţelei telefonice nord-americane din acelaşi an ― toate acestea au fost repetiţii de inspiraţie sectară a Apocalipsei. Graţie activităţii strălucite a servici­ilor de contrainformaţii şi a cooperării inexistente în mod obişnuit între agenţiile naţionale de profil, această ameninţare a fost cu încetul adusă sub con­trol.
Cel puţin aşa se credea; de cîteva sute de ani nu mai existaseră atacuri serioase împotriva instituţiilor fundamentale ale societăţii. Una din armele princi­pale care au stat la baza acestei victorii a fost Casca ― deşi mai erau unii care credeau că a fost o realizare prea scump plătită.
Cu toate că disputele privind libertatea Indi­vidului, contra îndatoririlor Statului, erau vechi încă de cînd Platon şi Aristotel au încercat să le regle­menteze, şi ele probabil că aveau să continue pînă la sfîrşitul timpului, în Mileniul Trei se ajunsese la un oarecare consens. Ideea potrivit căreia Comunismul este „cea mai perfectă" formă de guvernămînt era general acceptată; din nefericire, fusese demonstrat — cu preţul cîtorva sute de milioane de vieţi — că este aplicabilă doar în cazul insectelor sociale, roboţilor de categoria a II-a şi altor categorii similare restrînse. Pentru imperfectele fiinţe umane, soluţia cea mai puţin rea era Democraţia, deseori definită ca „lăcomia individuală, moderată de un guvern efi­cient, dar nu prea zelos".
La scurtă vreme după introducerea în uz gene­ral a Căştii, cîţiva birocraţi foarte inteligenţi — şi ex­trem de zeloşi ― şi-au dat seama că ea are un ines­timabil potenţial ca sistem de avertizare prematură. În timpul procesului de setare, cînd noul purtător era „calibrat" mental, era posibilă detectarea multor forme de psihoză înainte ca ele să devină periculoase. Deseori descoperirea era urmată de un tratament adecvat, dar atunci cînd nici un leac nu părea posi­bil subiectul putea fi marcat electronic — sau, în cazuri extreme, izolat de restul societăţii. Desigur, această supraveghere mentală era aplicabilă doar celor apţi să poarte o Cască — dar pînă la sfîrşitul Mileniului Trei aceasta devenise esenţială pentru viaţa de zi cu zi, aşa cum fusese telefonul personal încă de la descoperirea sa. În realitate, oricine nu se integra vastei majorităţi devenea suspect în mod au­tomat, şi era tratat ca un „potenţial anormal".
Nu mai e nevoie să spunem că atunci cînd „Con­trolul mental", cum îl numeau criticii, a intrat în uz curent, au existat proteste energice din partea orga­nizaţiilor pentru apărarea drepturilor civile; unul dintre cele mai de succes sloganuri ale lor fusese „Cască cerebrală, sau poliţie mentală?". Încet ― chiar cu greutate ― s-a acceptat că această formă de supra­veghere era o precauţie necesară împotriva unor rele mult mai mari; şi nu a fost o coincidenţă faptul că o dată cu îmbunătăţirea generală a sănătăţii mentale fanatismul religios a intrat rapid în declin.
Cînd lungul război împotriva infractorilor ciber­netici a luat sfîrşit, învingătorii s-au trezit în posesia unei colecţii de bunuri stînjenitoare, toate de neîn­ţeles pentru oricare cuceritor din trecut. Erau, evi­dent, virusuri de calculatoare, majoritatea lor deo­sebit de greu de detectat şi de eliminat. Aici mai existau cîteva entităţi ― ca să folosim un nume cît mai potrivit — cu mult mai teribile. Erau „maladii" in­ventate, pentru care nu exista vindecare ― în unele cazuri nici măcar posibilitatea de vindecare...
Multe dintre ele fuseseră asociate marilor ma­tematicieni, care s-ar fi oripilat de această alterare a descoperirilor lor. Cum este o caracteristică umană să batjocoreşti un pericol real dîndu-i un nume ab­surd, poreclele erau adesea nostime: Spiriduşul Godel, Labirintul Mandelbrot, Catastrofa Combina­torială, Rebusul Conway, Torpedoul Turing, Capcana Lorenz, Bomba Booleană, Cursa Shannon, Cataclis­mul Cantor...
Dacă ar fi posibilă o generalizare, toate aceste orori matematice operau în baza aceluiaşi principiu. Nu depindeau de eficacitatea asupra a ceva atît de naiv cum ar fi coruperea codului-sursă sau ştergerea memoriei, dimpotrivă. Abordarea folosită de ele era mult mai subtilă; se instalau în maşina-gazdă, pen­tru a iniţia un program care nu se putea termina înainte de sfîrşitul Universului, sau cam aşa ceva ― Labirintul Mandelbrot era cel mai ucigător exemplu — implica o serie de paşi literalmente infinită.
Un exemplu simplu în acest sens ar fi calcularea lui p, sau a oricărui număr iraţional. În orice caz, chiar şi cel mai stupid computer electro-optic nu ar fi căzut într-o astfel de capcană simplă; trecuse de mult ziua în care „retardaţii mecanici" s-ar fi des­făcut în bucăţi în timp ce încercau să facă o împărţire la zero...
Provocarea acestor programe malefice era să-şi convingă ţintele că problema pusă de ele are o re­zolvare precisă, care poate fi realizată într-o pe­rioadă de timp finită. În bătălia inteligenţelor dintre om (rareori femei, în pofida unor personaje celebre ca Lady Ada Lovelace, Grace Hopper şi Dr. Susan Calvin) şi maşină, maşina pierdea aproape invari­abil.
Ar fi fost posibil ― deşi în unele cazuri era dificil şi chiar periculos ― ca obscenităţile capturate să fie distruse prin comenzile ŞTERGE/SUPRASCRIE, dar asta ar fi înseninat o investiţie enormă de timp şi in­geniozitate, care oricît de greşit direcţionată ar fi fost, era păcat să fie irosită. Şi, mai important, poate că ar fi trebuit păstrate pentru studiu, într-o locaţie sigură, ca măsură de precauţie pentru vremea în care un anumit geniu malefic le-ar fi putut reinventa şi elibera.
Soluţia era evidentă. Demonii digitali trebuie izolaţi alături de semenii lor chimici şi biologici, dacă se putea pentru totdeauna, în Seiful Pico.


37. OPERAŢIUNEA DAMOCLES

Poole nu prea avusese legături cu echipa care asambla arma despre care toată lumea spera că nu va trebui niciodată folosită. Operaţiunea ― în mod diabolic, dar potrivit numită DAMOCLES ― era într-atît de înalt specializată încît el nu putea con­tribui direct cu nimic, şi văzuse destui membri ai echipei încît să realizeze că unii dintre ei aproape că puteau aparţine unei rase extraterestre. Într-adevăr, unul dintre principalii specialişti era pacientul unui azil de nebuni — Poole fusese surprins că astfel de in­stituţii mai existau încă ― iar preşedintele Oconnor spunea din cînd în cînd că măcar doi dintre ceilalţi ar trebui să i se alăture.
— Ai auzit vreodată de Proiectul Enigma? îl în­trebă ea pe Poole, după o şedinţă extrem de frus­trantă.
Cînd el negă din cap, ea continuă:
— Sînt surprinsă ― a existat cu numai cîteva decenii înainte de a te naşte tu; l-am descoperit cînd căutam materiale de documentare pentru DAMO­CLES. Situaţii foarte similare ― într-unul din răz­boaiele voastre, un grup de matematicieni sclipitori s-a reunit în secret pentru a sparge un cod al inami­cului... accidental, ei au construit unul dintre pri­mele computere adevărate, pentru a rezolva proble­ma.
Şi iată o poveste simpatică — sper că este adevărată ― care îmi aminteşte de propria noastră echipă. Într-o zi, premierul a făcut o vizită de in­specţie, la capătul căreia i-a spus şefului Proiectului Enigma:
— Cînd ţi-am zis să răstorni toate pietrele dacă e nevoie de asta pentru a găsi oamenii potriviţi, nu m-am aşteptat să-mi iei expresia la propriu.
Probabil că toate pietrele au fost întoarse pentru Proiectul DAMOCLES. Oricum, din moment ce nici unul dintre ei nu ştie dacă are un termen limită de zile, săptămîni sau ani, la început ne-a fost greu să înstăpînim ideea de urgenţă. Nevoia păstrării secre­tului ne-a creat şi ea probleme; pentru că nu avea rost să semănăm panică în întregul Sistem Solar, despre proiect nu ştiu mai mult de cincizeci de per­soane. Dar toţi sînt oameni importanţi ― care pot stăpîni toate forţele necesare, şi care pot autoriza de unii singuri deschiderea Seifului Pico, pentru prima oară în ultimii cinci sute de ani.
Cînd Halman a raportat că Monolitul primeşte semnale cu o frecvenţă crescîndă, părea puţin în­doielnic că se va întîmpla ceva. Poole nu a fost sin­gurul care nu a putut dormi în acele zile, chiar şi cu ajutorul programelor împotriva insomniei, ale Căştii; înainte de a se putea culca, în cele din urmă, se în­treba mereu dacă se va mai trezi vreodată. Dar, în sfîrşit, toate componentele armei au fost asamblate ― o armă invizibilă, imaterială ― şi aproape imposi­bil de imaginat pentru toţi războinicii care trăiseră vreodată.
Nimic nu putea părea mai inofensiv şi mai ino­cent decît tableta de memorie standard de un terabit, folosită la milioane de Căşti în fiecare zi. Dar faptul că era închisă într-un bloc masiv de cristal, zăgăzuit cu un grilaj de benzi metalice, arăta că este ceva cu totul neobişnuit.
Poole o privi cu rezervă; se întreba dacă pilotul căruia i se încredinţase teribila sarcină de a trans­porta focoasa bombei de la Hiroshima la baza aeriană din Pacific, de unde fusese lansată în cursul aceleiaşi zile, se simţise la fel. Chiar, dacă toate temerile lor erau justificate, responsabilitatea sa putea fi chiar mai mare.
Şi nu putea fi sigur că măcar prima parte a mi­siunii sale va reuşi. Pentru că nici un circuit de co­municare nu putea fi absolut protejat, Halman nu fusese înştiinţat încă despre Proiectul DAMOCLES; Poole urma să facă asta, la întoarcerea pe Ganymede.
Apoi putea doar să spere că Halman va fi dispus să joace rolul calului troian ― şi, poate, chiar să fie distrus în această acţiune.


38. LOVITURA PREVENTIVA

Era straniu să se afle iar în Hotelul Gran­nymede, după toţi aceşti ani ― cel mai bizar fiind fap­tul că locul părea complet neschimbat, în pofida a tot ceea ce se întîmplase. Poole continua să fie întîm­pinat de imaginea familiară a lui Bowman cînd păşi în apartamentul care-i purta numele: şi, după cum bănuise, Bowman/Halman îl aştepta, părînd ceva mai puţin material decît antica sa hologramă.
Înainte chiar să se salute, se întîmplă ceva de care Poole ar fi fost încîntat ― în oricare alt moment decît acesta. Videofonul camerei emise trilul său de urgenţă — de asemenea neschimbat de la ultima vizită ― şi pe ecran apăru chipul unui vechi prieten.
— Frank! strigă Theodore Khan, de ce nu mi-ai spus că vii! Cînd ne putem întîlni? De ce n-ai ima­gine, e cineva cu tine? Şi cine erau ăia cu feţe atît de oficiale care au coborît o dată cu tine?
— Te rog, Ted! Da, îmi pare rău, dar crede-mă, am motive bine întemeiate — îţi voi explica mai tîr­ziu. Şi da, am pe cineva aici — te sun eu, cît voi putea de repede. La revedere!
După ce dădu, cu întîrziere, comanda „Nu de­ranjaţi", Poole spuse împăciuitor:
— Îmi pare rău de asta ― ştii şi tu cum era, de­sigur.
— Da — dr. Khan. A încercat de multe ori să ia legătura cu mine.
— Dar nu i-ai răspuns niciodată. Pot să te întreb de ce? Cu toate că existau multe alte probleme mai importante, Poole nu se putu abţine să nu pună această întrebare.
— Legătura noastră era singura cale de comu­nicare pe care doream să o păstrez. Şi am fost plecat deseori. Uneori pentru ani de zile.
Era surprinzător, deşi nu ar fi trebuit să fie. Poole ştia bine că Halman fusese semnalat în mai multe locuri, de mai multe ori. Totuşi, pentru „ani de zile"? Putea să fi vizitat cîteva sisteme solare ― poate că aşa aflase de Nova Scorpio, aflată la circa 40 de ani-lumină distanţă... Dar în nici un caz nu s-ar fi putut duce pînă la Nod; dus-întors ar fi fost o călătorie de 900 de ani.
— Ce noroc am să te găsesc aici, cînd am nevoie de tine!
Era foarte neobişnuit ca Halman să ezite înainte de a răspunde. Trecură mai mult decît cele trei se­cunde uzuale, înainte de a rosti încet:
— Eşti sigur că a fost vorba de noroc?
— Ce vrei să spui?
— Nu vreau să vorbesc despre asta, dar de două ori am întîlnit în treacăt puteri ― entităţi... ― mult superioare Monoliţilor, şi probabil chiar constructo­rilor acestora. Amîndoi sîntem mai puţin liberi decît ne-am putea imagina.
Acesta era, într-adevăr, un gînd înfiorător; Poole făcu un mare efort pentru a-l înlătura şi a se con­centra pe problemele imediate.
— Să sperăm că avem măcar atîta libertate cît ne este necesară. Poate că-i o întrebare prostească ― Monolitul ştie că ne întîlnim? Ar putea fi... suspicios?
— Nu este capabil de un astfel de sentiment. Are numeroase sisteme de protecţie contra erorilor, din­tre care înţeleg şi eu cîteva. Dar asta-i tot.
— Ne-ar putea asculta acum?
— Nu cred.
Aş vrea să pot fi sigur că este un astfel de geniu cretin şi naiv, gîndi Poole, în timp ce-şi desfăcea servieta pentru a scoate cutia sigilată ce conţinea tableta. La această gravitaţie scăzută, greutatea sa era aproape neglijabilă; era imposibil să crezi că de ea depindea destinul omenirii.
— N-a existat nici o cale de a stabili o legătură protejată cu tine, aşa că n-am putut intra în detalii. Această tabletă conţine programe care sperăm că vor împiedica Monolitul să execute orice ordin care ar ameninţa umanitatea. Sînt aici douăzeci dintre cei mai devastatori viruşi concepuţi vreodată, majori­tatea lor neavînd antidot; în unele cazuri se crede că nici nu este posibil să se găsească vreunul. Fiecare dintre ei este copiat în cinci exemplare. Am vrea ca tu să-i integrezi în sistem dacă ― şi cînd ― crezi tu că este necesar. Dave — Hal — nimănui nu i-a fost în­credinţată vreodată o asemenea responsabilitate. Dar nu avem de ales.
Încă o dată, răspunsul păru să vină la mai mult decît cele trei secunde în care semnalul electronic parcurgea distanţa dus-întors spre şi dinspre Eu­ropa.
— Dacă facem asta, toate funcţiunile Monolitu­lui ar putea înceta. Nu ştim ce se va întîmpla atunci cu noi.
— Ne-am gîndit şi la asta, bineînţeles. Dar acum cu siguranţă că aveţi multe facilităţi la dispoziţie ― unele dintre ele fiind probabil mai presus de înţelegerea noastră. Mai trimit de asemenea o tabletă de memorie de un petabit. Zece la puterea 15 biţi e mai mult decît suficient pentru a stoca toate amintirile şi experienţele mai multor vieţi. Asta îţi va da o şansă de scăpare; presupun că aveţi şi altele.
— Corect. Vom hotărî la timpul potrivit pe care dintre ele s-o folosim.
Poole se relaxă ― pe cît era posibil în această situaţie. Halman dorea să coopereze; era suficient de legat de originile sale.
— Acum trebuie să-ţi dau această tabletă ― chiar obiectul. Conţinutul ei este prea periculos ca să-l trimit prin vreun canal radio sau optic. Ştiu că ai control de la distanţe mari asupra materiei; n-ai detonat o dată o bombă orbitală? Poţi s-o transporţi pe Europa? Altă soluţie ar fi să ţi-o trimit prin curier automat, în oricare loc vrei tu.
— Aşa ar fi cel mai bine. O voi lua din Tsienville. Iată coordonatele...
Poole stătea încă scufundat în scaun, cînd în Apartamentul Bowman intră şeful delegaţiei care-l însoţise de pe Pămînt. Dacă acest colonel Jones era într-adevăr colonel, sau dacă măcar îl chema cu adevărat Jones, erau nişte mistere minore, pe care Poole nu era chiar interesat să le rezolve; îi era sufi­cient să ştie că era un foarte bun organizator şi co­ordona desfăşurarea Operaţiunii DAMOCLES cu o eficienţă tăcută.
— Ei bine, Frank, este pe drum. Va asoliza aco­lo într-o oră şi zece minute. Presupun că Halman o va prelua, dar nu înţeleg cum poate mînui pro­priu-zis — m-am exprimat bine? — aceste tablete.
— M-am întrebat şi eu, pînă cînd cineva din Comitetul Europa mi-a explicat. Există o binecunos­cută ― nu şi pentru mine! ― teoremă potrivit căreia orice computer poate emula oricare alt computer. Deci sînt sigur că Halman ştie exact ce face. Alt­minteri n-ar fi fost de acord niciodată.
— Sper că ai dreptate, spuse colonelul. Dacă nu, ei bine, nu ştiu ce alternativă ne mai rămîne.
Se aşternu o linişte tensionată, pînă ce Poole încercă s-o destrame.
— Apropo, ai auzit zvonurile locale privind vizita noastră?
— Care anume dintre ele?
— Că sîntem o comisie specială, trimisă aici să investigheze infracţionalitatea şi corupţia din acest oraş mărginaş. Primarul şi şeriful ar fi trebuit să fugă speriaţi.
— Îi invidiez, murmură colonelul Jones. Uneori e o uşurare să ai un motiv de îngrijorare banal.


39. DEICID

La fel ca toţi ceilalţi locuitori din Anubis City (populaţie 56. 521 persoane), dr. Theodore Khan se trezi curînd după miezul nopţii local, la sunetul Alarmei Generale. Prima sa reacţie fu:
— Nu un alt cutremur de gheaţă, pentru numele lui Deus!
Se grăbi spre fereastră, strigînd „Deschide!" atît de tare încît camera nu înţelese, şi trebui să repete ordinul pe un ton normal. Lumina lui Lucifer ar fi trebuit să năvălească înăuntru, zugrăvind acele mod­ele pe podea care-i fascinau pe vizitatorii de pe Pămînt, pentru că nu se mişcau nici măcar un milimetru, indiferent cît de mult ar fi aşteptat s-o facă.
Neschimbata rază de lumină nu se mai afla acolo. Khan se holba nevenindu-i să creadă prin uriaşa, transparenta cupolă de deasupra oraşului, la un cer pe care Ganymede nu-l mai văzuse de o mie de ani. Strălucirea stelelor era din nou vizibilă; Lu­cifer dispăruse.
Şi apoi, pe măsură ce explora constelaţiile uitate, Khan observă ceva încă şi mai înfricoşător. În locul în care trebuia să fi fost Lucifer se afla un disc subţire de un negru absolut, care eclipsa nefami­liarele stele.
Există o singură explicaţie posibilă, îşi spuse Khan, fără emoţie. Lucifer a fost înghiţit de o gaură neagră. Şi s-ar putea ca noi să fim următorii.


De pe balconul Hotelului Grannymede, Poole privea acelaşi spectacol, însă era mult mai emoţionat. Chiar înainte de Alarma Generală, comunicatorul său îl trezise cu un mesaj de la Halman.
- Începe. Am infectat Monolitul. Dar unul ― poate mai mulţi ― dintre viruşi a pătruns în sistemele noas­tre. Nu ştim dacă vom putea să folosim tableta de memorie pe care ne-ai dat-o. Dacă reuşim, ne vom în­tîlni la Tsienville.
Apoi veniră acele cuvinte surprinzătoare şi ciu­dat de mişcătoare, al căror conţinut emoţional exact avea să fie dezbătut timp de generaţii:
— Dacă nu sîntem în stare să facem transferul, amintiţi-vă de noi.
Din camera de alături, Poole auzi vocea prima­rului, făcînd tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i linişti pe de-acum somnoroşii cetăţeni ai Anubis City. Deşi începuse cu acea teribilă formulă oficială ― „Nu există motive de panică" ― primarul găsise, într-adevăr, ceva cuvinte liniştitoare.
— Nu ştim ce se întîmplă, dar Lucifer strălu­ceşte încă normal! Repet, Lucifer încă străluceşte! Abia am primit veşti de la nava interorbitală Alcyone, care a plecat către Callisto în urmă cu o jumătate de oră. Aici este imaginea trimisă de ei...
Poole părăsi balconul şi se grăbi în cameră exact la timp pentru a vedea pe ecranul video liniştitoarea strălucire a lui Lucifer.
— Ce s-a întîmplat e că un lucru încă necunos­cut a provocat o eclipsă temporară; vom lua o ima­gine apropiată pe care s-o studiem... Observatorul Callisto, răspunde, te rog...
Cum de ştie că-i „temporară"? se întrebă Poole, în timp ce aştepta apariţia următoarei imagini.
Lucifer dispăru, fiind înlocuit de un cîmp de stele. În acelaşi timp, imaginea primarului se es­tompă şi o altă voce începu să se audă.
— ... telescop de doi metri, dar aproape orice alt instrument este bun. Este un disc dintr-un material perfect negru, cu un diametru de peste zece mii de kilometri, atît de subţire încît pare să nu aibă o grosime vizibilă. Şi este plasat la fix — intenţionat, evident ― pentru a bloca toată lumina care o primea Ganymede.
Vom apropia imaginea, pentru a vedea dacă ne arată ceva detalii, deşi mă cam îndoiesc.
Din punctul din care era văzut de pe Callisto, discul obturant părea un oval, de două ori mai lung decît lăţimea. Se întindea pînă ce astupa ecranul complet; apoi fu imposibil de spus dacă imaginea se mai mărea, pentru că nu se mai putea observa nici un fel de structură.
— Exact cum bănuiam ― nu-i nimic de văzut. Să privim marginea obiectului...
Din nou, nu mai avu loc nici o mişcare, pînă ce apăru subit un cîmp de stele, clar definit de margi­nea curbă a uriaşului disc. Era ca şi cum ar fi privit peste orizontul unei planete perfect netede şi lipsite de atmosferă.
Nu, nu era perfect netedă...
— Asta-i interesant, comentă astronomul, care pînă acum păruse remarcabil de sigur pe sine, ca şi cum ar fi văzut zilnic astfel de obiecte. Marginea pare ciobită, dar într-un mod foarte regulat ― ca lama unui fierăstrău.
— Un fierăstrău circular, mormăi Poole, peste vocea acestuia. Oare ne va tăia în bucăţele? Nu fi ridicol...
— Asta este cea mai apropiată vedere posibilă, înainte ca difracţia să altereze calitatea imaginii ― o vom procesa mai tîrziu pentru a obţine mai multe de­talii.
Imaginea era acum atît de mărită încît dispă­ruse orice urmă din circularitatea discului. De-a lun­gul ecranului video se vedea o bandă neagră, zimţată pe margini cu mici triunghiuri atît de identice încît Poole găsi greu de evitat analogia cu lama unui fie­răstrău. Totuşi, altceva nedefinit îi sîcîia subcon­ştientul.
Ca toată lumea de pe Ganymede, privea infinit mai îndepărtatele stele apărînd şi dispărînd dinapoia acelor văi geometric perfecte. Foarte probabil, mulţi alţii ajunseseră la aceeaşi concluzie, chiar şi înaintea sa.
Dacă încerci să faci un disc din blocuri rectan­gulare ― fie că proporţia acestora este 1:4:9, sau ori­care alta ― el nu va avea, cu siguranţă, o margine per­fectă. Bineînţeles, l-ai putea face cît de apropiat de forma circulară ar fi cu putinţă, folosind blocuri din ce în ce mai mici.
Totuşi, de ce să te complici atît, dacă tot ce vrei este să construieşti un ecran suficient de mare cît să eclipseze un soare?
Primarul avea dreptate; eclipsa era într-adevăr temporară. Dar sfîrşitul ei fu exact opusul unei eclipse solare.
Iniţial, lumina pătrunse fix prin centrul discului, nu pe lîngă marginea obiectului. Linii neregulate ra­diau prin uluitoarea gaură ca de ac — iar acum, la magnificare maximă, structura discului apărea în adevărata ei înfăţişare. Era compusă din milioane de dreptunghiuri identice, probabil de aceeaşi mărime ca Marele Zid de pe Europa. Şi acum se depărtau unul de celălalt; era ca şi cum s-ar fi descompus un puzzle uriaş.
Lumina perpetuă a zilei, întreruptă pentru scurtă vreme, se întorcea încet pe Ganymede, pe măsură ce discul se fragmenta, iar razele lui Lucifer treceau prin interstiţiile în deschidere. Acum chiar şi componentele se evaporau, ca şi cînd ar fi avut nevoie de apropierea celorlalte pentru a-şi menţine sub­stanţa.
Cu toate că privitorilor nerăbdători din Anubis City li se părea că trecuseră ore, întregul eveniment a durat mai puţin de 15 minute. Pînă nu s-a încheiat cu totul, nimeni nu dăduse atenţie Europei.
Marele Zid dispăruse; şi durase cam o oră pînă veniră ştiri de pe Pămînt, Marte şi Lună, cum că însuşi Soarele păruse să pîlpîie timp de cîteva se­cunde, înainte ca totul să revină la normal.
Fusese un set de eclipse selective, evident în­dreptate către omenire. Nicăieri altundeva în Sis­temul Solar nu se observase nimic.
În emoţia generală, trecu ceva mai mult înainte ca lumea să observe că dispăruseră şi TMA-0, şi TMA-1, lăsînd doar urmele lor vechi de patru mili­oane de ani pe Tycho şi în Africa.
Era întîia dată cînd europii puteau să-i întîl­nească pe oameni, dar nu păreau nici speriaţi, nici surprinşi de creaturile uriaşe care se mişcau printre ei cu o viteză ameţitoare. Desigur, nu era deloc uşor să interpretezi starea emoţională a ceva care arăta ca un tufiş mic, lipsit de frunze, aparent fără organe de simţ sau mijloace de comunicare. Dar dacă ar fi fost înspăimîntaţi de sosirea navei Alcyone, cu siguranţă că ar fi rămas ascunşi în igluurile lor.
Cînd Frank Poole, uşor stînjenit de costumul de protecţie şi de folia de cupru strălucitor pe care o căra, păşi în suburbiile Tsienville-ului, se întrebă ce credeau europii despre evenimentele recente. Pentru ei nu existase eclipsa lui Lucifer, dar dispariţia Marelui Zid cu siguranţă trebuie să-i fi şocat. Fusese acolo din vremuri imemoriale, ca scut şi neîndoielnic mai mult decît atît; apoi, brusc, dispăruse ca şi cum n-ar fi existat niciodată...
Tableta de un petabit îl aştepta, în mijlocul unui grup de europi strînşi în jurul ei, manifestînd primul semn de curiozitate pe care Poole îl observase vreo­dată. Se întrebă dacă Halman le spusese cumva să păzească acest cadou din spaţiu, pînă va veni el să-l culeagă.
Şi să-l ducă înapoi, pentru că acum conţinea nu numai un prieten adormit, ci şi terori pe care doar generaţii viitoare ar putea să le exorcizeze în singu­rul loc în care să fie păstrate în siguranţă.


40. MIEZUL NOPŢII: PICO

Ar fi fost greu, gîndi Poole să-ţi imaginezi o scenă mai paşnică ― în special după ultimele săp­tămîni atît de traumatizante. Lumina blîndă a Pămîntului aproape plin scoteam în evidenţă aproa­pe toate detaliile subtile ale uscatei Mări a Ploilor — nu le ştergea aşa cum ar fi făcut-o furia incan­descentă a soarelui.
Micul convoi de vehicule selenare era aranjat în semicerc, la cîteva sute de metri de deschiderea de la poalele Muntelui Pico, care era intrarea în Seif. Din locul în care stătea, Poole putea să vadă că muntele nu merita numele pe care astronomii din vechime, induşi în eroare de umbra sa alungită, i-l dăduseră. Semăna mai degrabă cu un deal rotunjit decît cu un vîrf ascuţit, iar unul dintre hobby-urile locale era mersul cu bicicleta pe el. Pînă acum nici unul dintre sportivii sau sportivele care se avîntau pe-acolo nu şi-ar fi putut da seama ce secret zace sub roţile lor; spera că această descoperire sinistră nu-i va descu­raja să practice în continuare sănătosul lor sport.
În urmă cu o oră, cuprins de un sentiment ames­tecat de triumf şi tristeţe, predase tableta pe care o adusese ― fără a o scăpa o clipă din vedere ― de pe Ganymede direct pe Lună.
— La revedere, vechii mei prieteni! murmură el. V-aţi descurcat bine. Poate una dintre generaţiile vi­itoare o să vă readucă la viaţă. Dar dacă stau să mă gîndesc, aş prefera să nu o facă.
Îşi putea imagina mult prea clar motivul dis­perat pentru care ştiinţa lui Halman ar putea fi din nou necesară. Pînă acum, cu siguranţă, un anumit mesaj se afla pe drum către acel necunoscut centru de control, purtînd ştirea că servitorul său de pe Eu­ropa încetase să mai existe. Cu suficient de mult noroc, ar fi trebuit să dureze vreo nouă sute cincizeci de ani, înainte de a se putea aştepta vreun un răs­puns.
Poole îl blestemase deseori pe Einstein în trecut; acum îl binecuvînta. Chiar şi puterile din spatele Monoliţilor, acum părea sigur, nu-şi puteau întinde influenţa mai rapid decît viteza luminii. Astfel încît rasa umană ar trebui să aibă aproape un mileniu înainte, pentru a se pregăti de întîlnirea următoare ― în caz că ar mai fi vreuna. Probabil că pînă atunci avea să fie mai bine pregătită.
Din tunel ieşea ceva — robotul semi-umanoid care cărase tableta în Seif. Era aproape comic să vezi o maşinărie învelită într-un soi de costum de pro­tecţie contra unor viruşi mortali — şi asta aici, pe Luna lipsită de atmosferă! Dar nimeni nu era dornic să îşi asume vreun risc, oricît de improbabil ar fi părut aceasta. La urma urmelor robotul, se mişcase printre acele coşmaruri atent separate, şi deşi potri­vit camerelor video totul părea în ordine, exista în­totdeauna posibilitatea, ca unii dintre germeni, să fi scăpat, sau ca sigiliul vreunui recipient să fi cedat. Luna era un mediu foarte stabil, dar pe parcursul secolelor suferise multe seisme şi impacturi meteo­ritice.
Robotul se opri la cincizeci de metri în afara tunelului. Încet, masivul dop care îl sigila fu împins înapoi la locul său şi începu să se rotească în ghin­durile sale, ca un şurub gigantic înfiletat în munte.
— Toţi cei care nu poartă ochelari de protecţie sînt rugaţi să închidă ochii sau să-şi întoarcă privirea de la robot, spuse o voce imperativă din radioul ve­hicolului selenar.
Poole se răsuci în scaun, la timp pentru a vedea o explozie de lumină pe capota vehicolului.
Cînd se întoarse înapoi să se uite la Pico, tot ceea ce mai rămăsese din robot era un morman de resturi strălucitoare; chiar şi pentru cineva care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii înconjurat de vid, părea nefiresc că din acel morman nu se ridicau fuioare de fum, împrăştiindu-se uşor.
— Sterilizare completă, spuse vocea de la con­trolul misiunii. Vă mulţumesc tuturor. Acum ne re­întoarcem în oraşul Platon.
Ce ironie a sorţii că rasa umană fusese salvată de desfăşurarea îndemînatică a propriilor sale ne­bunii! Ce morală, se întrebă Poole, ar putea cineva să-şi însuşească din asta?
Privi înapoi către frumosul Pămînt albastru ce se învîrtea dedesubtul pestriţei sale pături de nori cu care se apăra de frigul spaţiului. În urmă cu cîteva săptămîni, aici sus, spera să-şi poată legăna în braţe primul său nepot.
Indiferent ce principalităţi şi puteri zeieşti bîn­tuiau dincolo de stele, îşi reaminti Poole, pentru oa­menii de rînd erau importante doar două lucruri: Dragostea şi Moartea.
Corpul său nu îmbătrînise deocamdată cu o sută de ani; avea încă timp destul pentru amîndouă.



EPILOG

„Micul lor univers este foarte tînăr, iar zeul lui este încă un copil. Dar este prea devreme pentru a-i judeca; cînd Ne vom întoarce, în Ultimele Zile, vom vedea ce trebuie salvat. "

 

Cuprins

Odiseea finală [ eBook ] : Clarke, Arthur C.
Titlu resursaOdiseea finală
AutorClarke, Arthur C. Informatii suplimentare despre Clarke, Arthur C.
Biblioteca Judeteana "Petre Dulfu", Baia Mare
Top